Plutind în eter [3/13]

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Încremenit, dominat de privirea ei, încolțit asemenea unui animăluț mic, slab, fără apărare sau cale de scăpare din ghearele prădătorului. Tremur… Am rămas blocat pe scena de adineauri. Aș putea încerca să… Nu, ar fi inutil, ar fi inutil să încerc să fug, m-ar face bucăți, primul pas ar fi și ultimul… Plimbându-și palma de-a lungul obrazului meu, zâmbind, a continuat cu:

– Toți mă vor! În acest haos necontenit, cei condamnați mă înconjoară, mă venerează, îmi dau târcoale și mă vânează, dar niciunul dintre ei nu mă poate avea.

– Vreau doar să plec.

– Minciuni! Nimeni nu-mi poate rezista, nimeni nu mă poate sfida!

– Eu…

Cu fiecare clipă care trece e tot mai agitată, mai panicată și-mi inspiră tot mai puțină încredere. Nimeni nu o sfidează? Nu intenționam, tot ce-mi doresc e adevărul acestui hazard în care am intrat. Încep, totuși, să fiu tentat să aflu ce urmează.

– Nici prin propriile gânduri nu vei găsi o cale de scăpare! Ai uitat? Agitată? Panicată? Eu? Niciodată! Sunt pretutindeni și secată de așteptare, dar tu pari mistuit de teamă și disperare.

Fir-ar! Dispari! Ieși din mintea mea! Sunt gândurile mele… Cum aș putea fi calm după oroarea văzută?

– Calm, dragul meu. Aici puritatea și libertatea sunt nesemnificative, valorează cu nimic mai mult decât praful purtat de vânt în acest deșert al disperării.

– Nu înțeleg nimic… Puritate? Deșert?

– Te asigur că nici nu ți-ai dori, spuse privindu-mă cu încruntare.

Pământul se cutremura, pereții adunau tot mai multe fisuri, acel fum vâscos… ea, îndepărtându-se încet, a ajuns una cu ceața dezgustătoare care inunda camera. Din toate direcțiile o auzeam râzând, dar ceva părea schimbat la ea. Era mai mult o răbufnire înfiorătoare și isterică, acompaniată de obiecte trântite și sparte.

– Asemenea celor condamnați la tulburările violente din adierile devastatoare ale neliniștii, în mii și mii de vârtejuri te vei afunda. Spuse cu o voce ascuțită, înconjurându-mă cuvintele ei precum un ecou straniu.

Totul… Într-un ritm atât de copleșitor. Nu mai văd nimic! Când am ajuns în genunchi? Oare în timpul cutremurului? Brusc e atât de cald, mă sufoc, e prea cald! Unde sunt? Până acum totul era atât de rece: aerul, fiecare adiere resimțită, strânsoarea mâinii ei… a celei care m-a dus în această cetate, încăperea obscură a turnului, ceața, totul era rece și aproape lipsit de culoare.

– Încă vrei să afli ce urmează?

– Cu ardoare!

– Nu ești ca toți ceilalți, ai fost cel mai special oaspete care a trecut pragul turnului meu. Mi-aș fi dorit puțină relaxare, să petrecem puțin timp împreună și după să te las să-ți continui drumul, dar te-ai detașat cu totul de orice putea fi o dorință arzătoare.

– Argh…

Ce a fost asta? Parcă mii de ace mi-au străpuns trupul într-o clipită, lăsându-mă fără suflare.

– Îmi pare rău pentru tine, spuse chicotind.

Nu mă pot ridica, abia mă pot mișca… Încercând să mă sprijin în mâini constat că podeaua e caldă, fină, e ca… Am nisip sub picioare?! Când? Cum?

– Mi-ai sfidat seducția, ești mai bun decât oricine. Chiar îmi pare rău pentru tine! În acest deșert unde fiecare adiere e devastatoare, vei vedea cum e să fii vânat, rupt în bucăți și devorat de ei, de cei care îți sunt inferiori și mișună pe lângă tine cu disperare.

În sfârșit s-a risipit ceața… Unde sunt? Cum am ajuns aici? Oriunde mă uit sunt înconjurat de pustietatea acestui deșert imens. Căldura e apăsătoare, vântul bate cu putere, poartă haotic și cu rapiditate nisipul în toate părțile, fiecare adiere lasă în urmă julituri, îmi taie respirația, e dureroasă și copleșitoare. Dar unde am fost?  Nu-mi pot aminti… Sunt sigur că am fost altundeva și căutam ceva, dar nu-mi pot da seama ce caut și cum am ajuns în acest deșert. Acum ce ar trebui să fac? În ce parte să merg?

– Ce nai…?! Tresărind, eliberându-mi piciorul drept de strânsoarea unei mâini ieșite din nisip.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*