Conversație cu demonii mei

"în Psihologie & Relații" by
Timp de citit: 2 minute

Ascult ploaia, ascult fiecare picur în parte. Ah… cât de frumos sună. Sunt singură pe balcon, nu mă aude nimeni, singură cu “demonii mei”. E sâmbătă, o zi obișnuită de sâmbătă; poate prea obișnuită… . Mintea mea mă “impinge” să scriu pentru prima oară (nu-mi dau seama de ce?); poate din cauza “demonilor mei”. “Demonii” care există în fiecare dintre noi.
Stai! Se aude o voce. Melodia picurilor de ploaie este întreruptă de o voce, o voce suavă care mă strigă.
– Cornelia!?
Este vocea  “demonilor mei” care încearcă să-mi transmită un mesaj. Închid ochii și încerc să ascult, simt că totul a dispărut în jurul meu, sunt doar eu cu ei, nu cred că e bine. Dar, totuși, mă întreb, de ce să nu fie bine să-ți asculți “demonii”. Ok, am hotărât să nu mă mai gândesc dacă e bine sau nu; și pur și simplu să-i ascult.
Demonii: -Trăiești viața pe care ți-o dorești?
S-a făcut mai multă liniște decât era la începul.
Eu: Ăăă, da (încerc totuși să le răspund). Doamne, cum sună. :))
Ei: Crezi ceea ce spui?
Eu: Da, cred. (răspund eu, sperând că mă vor lăsa în pace)
După 3 secunde nu se mai aude nimic, totul revine la normal, deschid ochii, melodia picurilor continuă, dar nu se mai respectă ritmul alert de la început, a revenit totul la normal… sau, poate că nu chiar totul. Întrebarea “demonilor mei” mi-a rămas în minte. Mă întreb dacă au dreptate… . Încotro vreau să mă îndrept?
Tu ești sigur încotro te îndrepți?

Cornelia S.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*