Plutind în eter [2/13]

"în Poezie și literatură/Texte" by

Acum ce urmează? Nu văd nimic prin ceața asta… . A dispărut, pur și simplu a dispărut. Am avut încredere în ea, oricât de mult m-am temut de ceea ce nu pot înțelege, până a ajuns una cu ceața și m-a lăsat de unul singur în acest loc sumbru.

– Inutil! Cauți agitat, cât vezi cu ochii, o cale de evadare, dar de aici puțini și-au găsit scăpare.

Am mai auzit asta la intrare.

– Arată-te!

– Fără ea n-ai fi ajuns aici.

Vocea asta… mai groasă, mai agitată.

– Ea m-a adus aici. Unde sunt? Ce se întâmplă?!

Nu e ea, nu e vocea ei, e vocea…

– Mea?

– Asta am vrut să spun!

Nu se poate.

– Animal incompetent! Atât de calm erai, brusc ne-am panicat mult prea tare. Ai vrut să fugi, după să mă înfrunți. Ți-ai ascuns curiozitatea, ți-ai negat intențiile și doar neavând de ales te-ai recunoscut. Vrei totul pe tavă, fără să ai câtuși de puțină răbdare.

– Și?

– Oricine aș fi, ieșind din ceață și venind spre mine.

Ceva e diferit. Nu se poate! Nu sunt eu!

– Ignoranța doare… .

Mă văd apropiindu-mă de mine. Lipsește ceva, ceea ce văd e o oroare, ochii-mi sunt de piatră și au o licărire sinistră și pătrunzătoare.

– La ce te holbezi? Spuse celălalt eu, încruntându-se pentru o clipită.

– La nimic. Ce urmează? Pe un ton calm, forțat.

– Primul, arătând către cel mai apropiat turn.

Ceața s-a mai risipit, dar tot ce văd acum e acel turn de piatră. Ce să fac?

– Și tu? Vii cu mine?

– Voi fi acolo, nu te teme, tu ne vei elibera de această lipsă de culoare.

Cu un rânjet înfiorător s-a lăsat înghițit de ceață. „Aici nimic nu moare”, a avut dreptate. Nu știu cât timp a trecut, nici unde sunt, dar nici nu vreau să știu. Îmi pot imagina, dar dacă mi-aș răspunde întrebării acceptarea ar fi copleșitoare.Fără mâncare sau un strop de apă de atât timp… Aveam un ideal, prieteni, dorințe nerealizate, acum nu-mi mai lipsește absolut nimic. Gol pe dinăuntru, dar totuși împlinit și mă simt ca acasă în acest loc sumbru și fără de scăpare.

După câțiva pași, mă opresc înaintea primei trepte. Pe ușa turnului era scrijelit „tentație”. M-aș fi așteptat la creaturi deformate, în descompunere, mișunând pe aici cu un mers descentrat. Mi-am imaginat multe orori mâncându-se între ele sau alergându-mă prin toate încăperile necunoscute a acestui sanctuar. Orice, oricine altcineva. Dar de ce eu? Cum se face că mă urmăresc pe mine? E posibil? Trecut de ultima treaptă sesizez lipsa unei încuietori.

– Împinge, se auzii o voce provocatoare dinăuntru.

Dacă intru înseamnă că voi fi tentat să mă descopăr? Abia ating cu vârful degetului ușa din lemn masiv că și pică din balamale, trântindu-se de podeaua sălii întunecate.

– Câtă determinare!

În celălalt capăt al încăperii, cu o rochie vișinie, părul negru în bucle și cu ochii mari și roșii, cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată mă privește cu mirare.

– Să închinăm cu puțin vin în cinstea drumului lung pe care l-ai străbătut! Spuse, ridicând două pahare.

– N-am fost singur.

De nicăieri, asemenea unei umbre, lângă pat apare celălalt eu, aruncându-se asupra ei printr-un salt inuman.

– Stai! Ce vrei să…

Încă mă gândesc la ea, la cea care m-a adus aici! Cât timp a trecut? Când am ajuns deasupra ei, și-a întins degetele, devenindu-i asemenea unor sulițe. Împins până-n tavan de acele sulițe, când mi-a dat drumul, m-a despicat în aer. Sfâșiat! Dar… ce tot spun? Nu sunt eu! Arăta ca mine, dar e imposibil să fiu tot eu. Trecând cu ghearele prin… orice ar fi fost cel care s-a năpustit asupra ei, și-a pierdut forma, rămânând o dâră de praf în urma lui.

– Tu urmezi, uitându-se la mine.

– Eu nu…

Copleșitor și în același timp total nesemnificativ, însă ce s-a întâmplat acum o clipă mă doare. E foarte frumoasă, nu-mi inspira încredere, dar n-aș fi crezut că voi ajunge să mă tem de ea cu atât de multă îngrijorare.

– Minciuni!

Coborâtă din pat, sparge paharul trântindu-l de peretele din spatele meu, își scutură cealaltă mână, revenindu-i degetele la normal și apropiindu-se încet de mine, inima a început să-mi bată tot mai tare. În acest loc nu cred că am nevoie de aer, dar simt că mă sufoc… „Nu te lăsa atras de ceea ce nu-ți cred ochii…”.

În timp ce încercam să-mi dau seama de unde am auzit asta, sunetul pașilor ei se risipise. E posibil? Dacă nu o privesc se oprește, rămâne blocată. Fără să o privesc, aș putea ajunge la scări, trecând pe lângă ea.M-aș îndepărta de ea, pe aceeași ușă care m-a adus aici aș gonii cât văd cu ochii, dar trebuie să ajung în vârful turnului. Oricât îmi displace, nu am altă cale de scăpare!

După al doilea pas făcut, era în fața mea. Indispusă, cu brațele încrucișate, bătea, oftând, cu tocul în podea.

– Bună încercare, spuse chicotind.

– Fir-ar…

– Unde crezi că pleci atât de repede? Apropiindu-se tot mai tare.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*