Și deși anotimpurile trec, lucrurile par a sta pe loc în gândurile mele. Se pare că și prima ninsoare a căzut peste mine într-o seară nu prea friguroasă, când rătăceam departe de casă și de imaginile angoasante legate de orașul meu. Căci ia te uită, se simte de parcă tot orașul a fost tulburat din cauza prezenței mele. Dar a venit pe furiș, am observat-o în treacăt prin lumina unui far de mașină, am întins mâna în direcția ei și am constatat fără tragere de inimă: „Ninge”. Însă în acel moment obositor doar privirea șoferului m-a făcut să conștientizez nu doar că „afară ninge”, ci că ninge cu toate consecințele. Anotimpul meu luase de fapt sfârșit în acea seară, iar eu, distrată, nici n-am băgat de seamă că ninge cu adevărat, ba chiar am avut un instinct sufocat de a mă bucura. Preț de câteva secunde am fost la fel de superficială ca toți ceilalți, inclusiv ca șoferul ce m-a surprins în flagrantul reflexelor deprinse din rândul oamenilor. Am grăbit pasul și am căutat altă lumină, poate mă înșelam. În dreptul felinarelor ploaia amestecată cu un soi de gheață ieftină mi-a lăsat un gust de pastile în gură, un gust de vitamine repugnante. Fiindcă, da, ninsoarea era precum un energizant: înscenarea vitalității și a bunei dispoziții. În realitate ești la fel de trist și poate mai obosit. De aceea tot ce-mi rămâne de făcut este să închid ochii de această dată și să devin neștiutoare, să mă prefac precum adineauri că ninge și atât. Întrucât n-aș avea nimic de câștigat printr-o reacție abracadabrantă și un dramatism de soiul „vai, e prima ninsoare, anotimpul meu a trecut”. Acel șofer ar fi oricum mai câștigat, mai mult ca sigur a uitat de mine și de stângăcia mea; probabil că acum este deja acasă, în camera lui, sorbind dintr-un ceai în cinstea ninsorii. Indiferent de alegerea mea de a fi indiferentă sau disperată el va fi oricum cu un plus față de mine în această ecuație deoarece nici n-a știut. Deci care mai e rostul alegerii mele? De ce să n-o abandonez pur și simplu în această seară? Mai bine renunț la ea și la toate obsesiile cu care e înrudită. În final voi fi cu adevărat în pace, fiindcă va muri un pic din mine și se va regenera un alt eu în care sunt nevoită să am încredere. Privește-mă, în această seară, în mijlocul acestei ninsori al cărei rost nu-l mai înțeleg. E ca și cum îl cunosc, dar nu-l mai pot pricepe. Sunt doar un eu ce încet-încet devine un trecut precum atâtea dăți. Să renaști e asemenea unui job part-time, doar că efectele sunt mai mult decât full-time, căci par a depăși orice limită a suportabilului. Momentele precum acesta în care timpul se lărgește și sunt nevoită să mor ca să înviu din nou. Ce jertfă deplorabilă! Mă doare inima: aș păstra orice din mine și l-aș proteja, dar pare-mi-se nu e discutabil. Oricum propria persoană e ceva la care trebuie să renunț.

Ciobotaru Abigail Iolanda

4 COMENTARII