„Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”(Franz Kafka, Metamorfoza)

Aşa începe o poveste care tăinuieşte o sumedenie de interpretări. Poveste a unui voiajor comercial a cărui întreagă viaţă a constat în lucruri mărunte, şi în mulţumirea celor din jur. Clişeul omului conformist, om care a trudit 5 ani pentru a-şi întreţine familia şi trimite sora la conservator, om care, deşi furat pe şuştache de părinţi, nutrea o bucurie imensă căci în ciuda metamorfozei într-un paria familia lui avea temporar un venit care le oferea siguranţă. Putem totuşi privi în profunzime? Nu este nimic pueril şi nimic detestabil. Pagină după pagină ajungi să îl compătimeşti profund pe Samsa, chiar dacă lucrurile sunt atât de peiorative. Metamorfoza nu însumează o simplă preschimbare într-o oarecare gânganie- suprarealismul ne condiţionează să privim din perspective diferite şi, probabil, să acceptăm orice explicaţie. Nuvela depinde şi de cititor. Oare Samsa îşi acceptase condiţia din purul viciu de a fi iubit de ceilalţi, chiar dacă iluzoriu şi superficial? E just. Un om are nevoie de iluziile lui, e cât se poate de real. Sunt întregi pasaje care suprapun o barieră clară între el şi restul, un manifest al alienării, Gregor Samsa – aparent un naiv muncitor, iar, în profunzime un om gata să îşi sacrifice existenţa pentru familia lui. Pentru ce preţ? Dar nu suntem în poziţia în care am putea judeca alegerile unui om, contează că, în esenţă, el şi-a dus scopul la bun sfârşit, a murit împăcăt, fidel credinţelor lui, fiindu-i sacral binele aproapelui. Nu esta asta povestea multora? Oameni care îşi sacrifică propriile aspiraţii pentru realizarea celorlalţi, părinţi care muncesc doar pentru a le oferi odraslelor ceea ce nu au avut ei, o metaforă pentru întreaga societate. Şi nu numai.

Nu este, oare, momentul în care Samsa posedă inabilitatea de a mai susţine familia cauza primirii de respingere şi repulsie? Un om nefolositor societăţii ajunge la gunoi – poate fi unul din multitudinea de semnificaţii. Transformarea lui într-un gândac este la fel de enigmatică. Traducătorul Susan Bernofsky scrie: atât “ungeheuerul” – adjectiv (adică “monstruosul” sau “uriașul”), cât și substantivul “Ungeziefer” sunt negări – nonentităţi virtuale – prefixate de un “Ungeziefer” – animal nepotrivit pentru sacrificiu, aparținând clasei lucrurilor urât mișcătoare “. Aceasta sugerează multe tipuri de insecte – vermin, da, dar și rozătoare. “Kafka”, scrie Bernofsky, “ne-a dorit să vedem noul trup și condiție al lui Gregor cu același foc neclar cu care Gregor însuși îi descoperă”. Sunt câteva părţi cheie în procesul transformării lui Samsa: metamorfoza în sine nu ne este descrisă în detaliu sau explicată pe îndelete, însuşi Gregor nu îi dă mare atenţie, susţinând iniţial că e doar un vis, acesta rămâne profund preocupat de serviciu, iar, familia, la rându-i, nu dă o incredibilă importanţă stării lui Gregor (explicării ei) ci se focusează pe repercursiunile simţite de ei: faptul că de acum încolo aceştia trebuie să îşi câştige existenţa şi să se întreţină fără Gregor. Într-o scrisoare din 1915 adresată editorului său, Kafka a precizat: “insecta nu trebuie să fie trasată. Nici măcar nu poate fi văzută de la distanță.” Coperta originală a cărții subțiri, deasupra, are în schimb un bărbat perfect normal, distras, ca și cum ar fi putut să-și imagineze o transformare teribilă, dar de fapt nu o trăia fizic. Oricum, este evident că într-un fel sau altul, Gregor a devenit o insectă – dar aceasta poate fi doar o altă metaforă pentru a-i justifica comportamentul (la început vocea lui este înţeleasă de cei din jur, dar treptat acţiunile sale devin unele inefabile, animalice). Asemea jurnalului lui Kafka, om de factură arhaică, înzestrat cu o trăire mitică, Samsa este un simplu observator al vieţii sale, devotat esenţei şi firescului (deşi nefiresc) care îl acaparează.

După cum scrie Alexandru Al. Şahighian în prefaţa pentru “Franz Kafka – Pagini de jurnal şi corespondenţă”: “Kafka nu stabileşte cauzele pentru a urmări efectele, ori invers, acest tip de gândire îi este străin, el se supune unei ascultaţii neîncetate, chinuitoare prin luciditatea incoruptibilă cu care observă şi îşi strânge fiecare detaliu despre sine (…) adevărul, sub forma unor percepţii discontinue şi parţiale, adică, de fapt, nu atât adevărul (Wahrheit), ci adevăratul (das Wahre) din el.” şi “Literatura lui Kafka, Jurnalul, scrisorile sale, sunt, cu toate deosebirile între ele, feţele aceluiaşi impuls: de a-şi asculta lăuntrul, imaginile din adâncul cel mai adânc, adică adevărul fiinţei proprii. Scrutarea acestui adevăr, necurmată, l-a pierdut şi l-a salvat: sub semnul desluşirii acestuia se înscrie întreaga existenţă”. Fapte care ne duc cu gândul la credinţa lui Jung că echilibrul dintre interior şi exterior este vital în găsirea unui adevăr universal (“Viziunile voastre vor deveni limpezi numai atunci când vă veţi putea uita în inima voastră. Cine privește în afară, visează; cine se uită înăuntru, se trezește.”). Până la urmă, un scriitor îşi toarnă o mare parte din suflet în lucrările sale, omul îşi defineşte arta. Se speculează că metamorfoza este o subtilitate a relaţiei dintre Kafka şi tatăl său, un lucru plauzibil, după cum scrisoarea:

“Draga părinte,

M-ai întrebat recent de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, nu am putut să mă gândesc la nici un răspuns la întrebarea dumitale, în parte pentru simplul motiv că mă tem de tine, și în parte pentru că o explicație a motivelor pentru această teamă ar însemna a intra în mult mai multe detalii decât pot ține minte în timp ce vorbesc. Și dacă acum încerc să îţi dau un răspuns în scris, acesta va fi în continuare foarte incomplet, pentru că, chiar și în scris, această teamă și consecințele sale mă împiedică în legătură cu tine și pentru că amploarea subiectului depășește cu mult sfera de aplicare a memoriei mele și puterea raționamentului, problema a fost întotdeauna foarte simplă, cel puțin în măsura în care ai vorbit despre ea în fața mea și fără discriminare în fața multor altor oameni. Îţi părea mai mult sau mai puţin, după cum urmează: ai muncit din greu toată viața ta, ai sacrificat totul pentru copiii tăi, mai presus de toate pentru mine, în consecință, am trăit bine și frumos, am fost complet liber de a învăța tot ce am vrut, și nu am avut niciun motiv de îngrijorare materială, ceea ce înseamnă fără îngrijorări de orice fel. Nu te-ai așteptat la nicio recunoștință pentru asta, știind ce este “recunoștința copiilor”, dar ai așteptat cel puțin un fel de obligativitate, un semn de simpatie. În schimb, m-am ascuns mereu de tine, în camera mea, printre cărțile mele, cu prieteni nebuni sau cu idei de trăsnit. Nu am vorbit niciodată sincer cu tine; nu am venit niciodată la tine când erai în sinagogă, nu te-am mai vizitat niciodată la Franzensbad și nici nu am arătat vreun sentiment familial; n-am avut vreun interes în afacerea ta sau în celelalte preocupări ale tale; te-am încălţat cu fabrica și am plecat; am încurajat-o pe Ottla în încăpățânarea ei și nu mi-am ridicat niciodată un deget pentru tine (nici măcar nu ţi-am luat un bilet la teatru), în timp ce eu fac totul pentru prietenii mei. Dacă ai rezuma judecata ta pentru mine, rezultatul pe care îl obții este că, deși nu mă acuzi de nimic de-a dreptul necorespunzător sau rău (cu excepția, probabil, celui mai recent planul meu de căsătorie), tu mă acuzi de infrigurare, înstrăinări și ingratitudine. Și, ceea ce este mai mult, mă acuzi de ele în așa fel încât să faci să pară că eu, cu o atingere de pană, pot schimba radical totul, în timp ce tu nu eşti de vină, cu excepția cazului în care ai fost prea bun cu mine.”

Dar ce poate însuma, de fapt, această metamorfoză? O primă idee ar fi bătrâneţea, căci Samsa pierde noţiunea timpului, oamenii încep a vorbi despre el ca şi cum el s-ar fi dispersat de pe faţa pământului sau nu ar mai putea desluşi cuvintele. Un om bătrân, damnat să fie martor poverii pe care o poartă celorlalţi. O altă idee, mult mai extremă dar pliabilă, ar fi că depresia pur şi simplu îi înnăbuşe simţurile şi îl transformă într-un gândac. Pasajele cheie ar fi când Samsa confirmă că sentimentul nu îi este unul străin – şi sigur va trece de la sine, deşi, nu poate să se ridice din pat şi amână într-un mod nefiresc mersul la serviciu (se gândeşte că ar putea să anunţe că e bolnav, dar el n-a făcut niciodată asta în toţi cei 5 ani de zile de când muncea), observăm cum motivaţia se scurge muribund din el, dispersia emoţiilor îl lasă cu un spectru alb şi rece – camera îi se transformă într-un spectru alb şi rece, de fapt, iar când o impulsivitate naivă îl trezeşte la realitatea umană constatăm că este prea târziu (şi nimic nu este mai grav decât prea târziu), în fapt, restul îl privesc curios sau urât, neputând să-l înţeleagă sau să empatizeze cu el fiind mai confortabili cu el închis într-o cameră decât în jurul lor. La un nivel mai larg, discutăm şi de metamorfoza celor din juru-i. Sora sa, Grete, la început întruchipând o mimoză, tânără, imatură, neiniţiată, ia totul pe seama ei, într-un schimb de roluri cu Gregor. Este singura persoană care decide să ia contact cu Gregor, să îi dea de mâncare, să cureţe după acesta – lucru care o schimbă într-o enitate mult mai matură. Îşi găseşte un loc de muncă şi renunţă o bună vreme la pasiunea ei pentru vioară. Lucrurile iau o întorsătură tragică când tot ea este cea care îi întoarce spatele lui Gregor, simţindu-se complet în poziţia în care îşi permite să îi decidă viaţa: iar aceasta decide că el este o prea mare povară şi trebuie înlăturat pentru binele familiei: “…aşa nu mai merge. Dacă voi poate nu înţelegeţi asta, eu înţeleg foarte bine (…) trebuie să căutăm să scăpăm de el.” şi  “Nenorocirea noastră de fapt este tocmai că am crezut atâta vreme asta. Dar cum ar putea să fie Gregor? Dacă ar fi fost Gregor, ar fi înţeles demult că traiul laolaltă între oameni cu un asemenea monstru nu este posibil şi ar fi plecat de bună voie. Atunci n-am mai fi avut un frate, dar am fi putut să trăim mai departe şi să-i păstrăm şi să-i cinstim amintirea.” . Lucruri care denotă două lucruri: pseudo-afecţiunea relaţiei dintre ea şi fratele său şi cinismul cu care priveşte această tânără lucrurile, lucru atât de inuman (sau tocmai, o cruzime firească a societăţii). Nuvela se încheie cu părinţii Gretei care concluzionează ca fata lor a crescut enorm în tot acest timp. Se poate pune problema unei metamorfoze şi în cazul părinţilor, căci amândoi iau destinul în mâini şi îşi găsesc un serviciu, tatăl transformându-se dintr-un individ sedentar şi neutru într-un om mândru şi aspru, un lider al familiei.

Dar ce se întâmplă cu Gregor, care este ucis în cel mai brutal mod cu putinţă? Chiar de către cei pe care îi preţuise atât de mult. Iubirea sa faţă de sora lui şi restul rămâne pură, inocentă, naivă până în ultimul moment. Poate că el a fost profund ruşinat şi se temea de respingerea celor pe care îi iubeşte. Ştim în mod sigur că şi el a avut visuri dar nu a făcut nimic în privinţa lor, niciodată. Poate fiind singura sursă de venit în familie adora respectul lor, fiind condus de viciu. Dar a-ţi păstra esenţa este şi un viciu şi o virtute. Poate el a paralizat în reveria şi monologurile sale, şi-a proiectat o lume ideală unde a îndeplinit tot ce şi-a propus şi s-a dezlipit complet de realitate. Poate Kafka, care admite că a scăpat de traumele sale când a început să le pună pe hârtie, doreşte să ne transmită prin Samsa că moartea sa a fost un simplu act de rebeliune în care acesta îşi rupe lanţurile pe care şi le-a pus singur (neştiind că oricum avea o cheie în buzunar, dar aşa suntem noi, oamenii, ciudaţi) iar nuvela doreşte să ne dea un ultimatum: că dacă nu vom decide noi asupra vieţii noastre, altcineva o va face.

Iulia Ioana Radu