Măcinată de frământări existențiale,
Sătulă de trăiri melancolice și prea intense,
Aleg să cred că drumul meu s-a rătăcit în negura trecutului…
Tânjesc după gramul de fericire și sper să depășesc egalul,
Fiindcă entuziasmul s-a stins… și nu doar de acum, ci de o viață…
În lipsa ta, duc lipsă de mine, ți-am amărât prezentul și încă o s-o mai fac,
Fiindcă dragul meu, m-a răpus boala incurabilă de a iubi…
Ai luat locul unui posibil confesor și ți-am creat o amprentă cruntă,
Va rămâne acolo, îți garantez!
M-am înstrăinat de gestul palpabil și de sărutul inuman
Ce mi-a invadat necunoscutul și te simt ca un fugar,
Încătușat acum de mine înspre un  destin amar, vag, pătat de singurătate,
De simțuri, gesturi și incertitudine, dezolant, nu-i așa?
Vreau pata de culoare, ceea ce mă vrea în viață,
Cea care să-mi omoare destinul și să-i deschidă o poartă largă.
Vreau să cunosc sensul, să simt vibrația plăcerii,
Să mă scufund în gânduri mărețe, să cred că “doi” nu e prea mult.
Vreau să-mi fi și liniște și haos, să mă supui acelor priviri seducătoare,
Să mă porți pe brațe și să-mi șoptești vorbe calde,
Iar eu promit să te orbesc cu iubire… dar acum îți cer doar să rămâi.