Mă aflu într-un glob de sticlă. Îmi ating palmele de sticla groasă și privesc dincolo de ea. Aici, e liniște, nimic nu îmi poate invada teritoriul, doar eu și gândurile mele, ele și cu mine. De cealaltă parte… haos. Privesc spectacolul mut ce se desfășoară înaintea ochilor mei și aproape că mă amuză. Sunt momente în care aș vrea să îi aud, să le aud glasurile, dar apoi mă afund în sfera de lumină ce mă înconjoară și uit de ei, uit de întuneric. Da, întuneric. Peste tot în jurul meu e doar o negură ce m-a fascinat tot timpul, dar nu atât de mult încât să mă determine să trec dincolo. De fapt, nici nu se poate asta… nu? Ei sunt atât de diferiți, eu sunt așa diferită. Niciodată nu le-am văzut chipul, sunt doar simple măști albe ce strălucesc în întuneric. De când sunt ei acolo? De când sunt eu aici? Dintotdeauna. Așa a fost tot timpul, eu privindu-i pe ei cum se mișcă și vorbesc, nu, strigă, dar fără ca zgomotul să ajungă vreodată la mine. De ce sunt eu aici? Nimeni nu știe. De ce ei nu mă văd? Asta e o întrebare, din nou, fără răspuns.

   Simt o adiere de vânt ce parcă îmi dezgolește sufletul, iar cu coada ochiului zăresc o umbră ce se apropie. Rămân nemișcată, încordată și aștept următoarea mișcare. Brusc, vălul mi se ia de pe ochi și vibrația dinlăuntrul meu se accentuează. Încearcă să îmi invadeze universul, să spargă globul, să mă facă una de-a lor, una cu întunericul. Aud pentru prima dată zgomotul de dincolo de sfera de lumină și pielea mi se zbârlește. Apoi, simt schimbarea atât de brutal încât mi se oprește respirația: prima mască albă se află înăuntrul cercului de sticlă.