Mi s-a cerut să tratez problema alterității, mai precis a comunicării cu ceilalți, prin prisma unui adolescent al secolului 21.
De îndată ce secolul 21 a început, o explozie a tehnologiei a început să împânzească societatea, iar ca un efect caracteristic, ca o reacție în lanț, s-au sesizat și o anumită tipologie de oameni nostalgici după veșnica calitate superioară a orice era în trecut. Problema ridicată de aceștia viza exclusiv dezumanizarea omului direct proporțională cu tehnologizarea vieții sale, că prin ușurarea și modernizarea  stilului de viață se pierd însușiri fundamentale.
Victimă a acestei concepții generale, comunicarea prin intermediul internetului a fost acuzată deodată cu exponentul principal al viitorului, telefonul mobil. Nu ești un tipar al adolescentului din secolul 21 dacă nu ai un smartphone, și caracteristic nouă, ,,nefericiților” care nu mai pot gusta bucuriile simple ale vieții și care sunt depresivi sau sinucigași tocmai din cauza telefoanelor, ne este tocmai neînțelegerea. Cred că nu greșesc când spun că orice adolescent din ziua de azi, care nu face parte dintr-o familie conservatoristă sau cu o situație financiară precară, a gustat experiența de a avea prieteni pe internet, acei prieteni sau ,,străini” pe care nu îi întâlnești în realitate, dar vorbești cu ei prin intermediul rețelelor de socializare. Cred că nu greșesc nici  când spun că majoritatea dintre noi am fost etichetați de către părinții noștri drept victime ușoare ale unor pedofili sub acoperire sau niște irealiști care nu înțeleg că trebuie să se mulțumească cu oamenii ce se afla lângă ei.
E drept, cazurile mai puțin favorabile ale acestei comunicări nu sunt inexistente, uneori se ajunge chiar și la sinucidere sau crimă, când niște oameni manipulează sufletele tinere ce se aventurează în vâltoarea internetului. Un astfel de exemplu ar fi fenomenul ,,Balena Albastră” de anul trecut. Nu am de gând să neg că internetul poate fi un loc periculos și parșiv. Oricine poate deveni orice în spatele unui calculator și, nefiind tulburați de imaginea celuilalt, care în concepția lui Lévinas ne trezea impulsul de empatie, de a nu face rău, putem deveni mai impersonali, mai imuni la suferința celuilalt. Nu sunt inexistente nici cazurile de agresiune pe internet sau furt al identității.
Pornind de la această premisă, că internetul poate deveni un loc atât de nociv și impersonal se ridică problema: se mai poate vorbi de o autenticitate a comunicării? De un dialog real față către față? Sau cantitatea informației pe care telefoanele mobile ne-au dat-o depășește calitatea?
Din experiența mea de adolescent, pot spune că ideea de comunicare nu e nici pe departe aceeași prin intermediul rețelelor de socializare, dar nu neapărat neautentică.
În spatele unui ecran, privați de prezența tulburătoare a celuilalt, care este ,,proba de foc a existenței mele”, un om poate pierde ideea de empatie. Multe constrângeri, poate benefice, ce se aplică în comunicarea face to face dispar. Omul nu mai este jenat să spună anumite lucruri, nu mai simte vinovăția unor afirmații sau rușinea de a face afirmații lipsite de respect. El pierde o oarecare măsură de responsabilitate pentru lucrurile ce le spune, iar drept consecință, este înzestrat cu puterea înălțătoare a tupeului. Oricine pe internet se crede un atotștiutor, oricine pe internet este un expert și, daca vă mai faceți griji că generațiile viitoare sunt analfabeți, stați fără grijă, pe internet oricine își poate exprima opinia cu cele mai intimidante cuvinte. Ca să sintetizez, o să mă folosesc de o postare a unui prieten de pe facebook, anume că pe internet, oricine are un inel al lui Gyges, care îl face invizibil.
Trecând peste dreptul se pare că nativ al utilizatorilor de internet de a-și exprima opinia cu privire la orice, de la lipsa unei prezențe reale pleacă și lipsa de empatie. Neavând în fața ta niște ochi care să te privească, pe care să îi privești, te poți simți ignorant față de orice nefericire pe care o aduci. Așa se explica de ce omul, pe internet, devine un adept al înșelătoriei, al hărțuirii sau al nelegiuirii.

Deoarece el nu vede direct consecințele acțiunilor lui, se simte iresponsabil față de ele. De asemenea, comunicării pe internet i s-a reproșat și faptul că pierde esența comunicării în general. Fiind liberi să trimitem orice mesaje aproape instant, noi nu mai gândim de două ori înainte să scriem ceva, nu mai prețuim cuvintele așa de mult pentru că nu mai așteptăm, ca altă dată, cu săptămânile după niște scrisori.
Deși toate defectele enumerate mai sus ale rețelelor de socializare sunt fundamentate, propun întrebarea, oare acestea nu se pot manifesta și în viața reală? Oare oamenii ,,experți în orice” nu se găsesc aproape la tot pasul? Oare oamenii care chiar simt nevoia de a face nelegiuiri și de a hărțui pe cineva nu o vor face și dacă nu sunt ascunși de internet? Oare defectul de a vorbi prea mult și fără rost, nu e de găsit și în viața reală?
Ca adolescent, ca persoană care trăiește prin intermediul socializării și al telefonului, (a nu se confunda cu ,,nu pot trăi fără telefon”) consider că neajunsurile internetului, uzul de inuman care se practică uneori prin acesta, sunt efectele oamenilor psihopați, prost crescuți. Un om adevărat, cu un simț fundamental al moralității, nu va fi niciodată o persoană care va hărțui sau înșela pe cineva, indiferent dacă e pe internet, sau nu.
Comunicarea pe internet pentru mine nu reprezintă imaginea neautenticității, ba dimpotrivă. Fiind angajat într-o conversație cu cineva unde prezența fizică este inexistentă, devii lipsit de tiparele de judecată ale corpului unei persoane sau lipsit de constrângerile pe care o întâlnire față către față ar avea-o. Pe internet, printr-o rețea de socializare, singurul lucru care contează este mintea și modul de gândire. Lipsit de alte impedimente ce intervin în cunoașterea interioară, cel care se angajează într-o astfel de conversație are acces numai la cea mai importantă parte a unei persoane, anume esența personalității.
Cei care sunt împotriva comunicării pe internet vor spune probabil că imaginea personalității făcută pe internet este una iluzorie, că noi suntem legați de corpul nostru, iar el devine o parte a personalității noastre. Nu îi voi contrazice. Corpul nostru, gesturile, aspectul, înfățișarea, ne definesc într-un mod destul de mare felul de a fi, dar nimic nu se compară cu senzația infinită de a vorbi cu cineva, la ore târzii, nepăsându-ți de corpul tău, de cușca care îți leagă sufletul. O senzație în care te simți nemărginit, pentru că a cunoaște o persoană doar prin personalitatea sa, și nu prin corpul ei, este o senzație unică, de parcă ai călători exclusiv prin mintea persoanei.
Probabil unii vor fi de părere că acest tip de cunoaștere se poate realiza și în modul tradițional, dar aș înclina să cred că nu. Poate că pe internet cu toții avem mai mult curaj, cu toții suntem puțini diferiți, dar asta nu reprezintă neapărat un lucru neautentic. Eliberați de emoții sau standarde ce stau în calea mesajului pe care vrem să îl transmitem, evident că naturalețea unei conversații se poate pierde, dar câștigăm în acest fel autenticitatea intelectului. Omul pe internet își arată adevărata ființă, poate cugeta oricât asupra răspunsurilor pe care le dă, poate să se exprime oricum și poate să își exprime opinia adevărată.
Să vorbești pe internet cu cineva, se poate asemăna cu o călătorie. Poate o partidă de înot în mare, ești orb pentru că nu vezi corpul cuiva, dar îi simți sufletul la cea mai mare intensitate.
Cât despre pericolul ca cineva străin se poate ascunde printre cuvinte sofisticate, așa ceva se descoperă în timp. Cei care au prietenii pe internet caută, mai presus de toate, cineva diferit față de oamenii care îi  înconjoară, cineva destul de profund să îi înțeleagă, destul de asemenea lor. O prietenie care se dorește a fi de durată nu se poate mima de un om cu intenții inumane. Adolescenții secolului 21 doresc să găsească chiar și pe internet o prietenie autentică în lumea aceasta condusă de relații artificiale, iar un impostor, un om care vrea răul, nu ar putea să creeze sentimentul de siguranță și de înțelegere pe care dorim să îl avem.
Deși internetul e un loc periculos, cred în puterea sufletului meu. La început ești mai rezervat, neștiind dacă persoana care îți scrie e de încredere. Apoi ți se conturează clar în minte că un infractor, un criminal, nu ar putea avea interesul de a vorbi cu tine zilnic, de a-ți asculta toate probleme. O spun doar eu, un adolescent încă neexperimentat în viață, dar care poate să spună că da. Da, am o prietenă pe internet care mi-a fost mai aproape decât oricine altcineva,  și pe care am și întâlnit-o.

PS: Nu, nu e criminal sau pedofil.

Horea Emilian