Ai căscat niște himere-n mine
Și nu pot nicicum să le-nchid la loc
Pentru că trupul îmi e îngenuncheat de spasme,
Și sufletu-i inert de la durere.

Îmi sfâșii carnea și-mi plâng de milă inima
Căci tu ai devenit omniprezent,
Iar clipele de liniște-s așa sărace,
Precum un tempo de respiro pe nisip
Cât valurile se retrag.

Închid ochii, respir și caut vălul negru
Dar nu îl mai găsesc căci tu, mișelule,
Mi-ai acaparat și retina..și gândurile.. dar și întunecimea.

Sinapse alergând te poartă-n amintire
Precum te port și eu în căști când merg cu trenul,
Căci ți-ai lăsat o părticică-n tot ce-aveam mai drag pe lumea asta,
Și tot ce voi avea de blestemat de-acum încolo.

Articolul precedentPlutind în eter [1/13]
Articolul următorMatilda (2017)
Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.