Plutind în eter [1/13]

"în Poezie și literatură/Texte" by

Lumina de pe cer pălea lin cu fiecare clipă scursă și norii se lăsau purtați de subtila adiere a vântului. Valurile dădeau înspre o nuanță de carmin cu cât se îndepărtau tot mai mult de țărm, iar cerul din răsputeri nu voia să-i dea drumul Soarelui… Izbindu-se de văzduh, grandios, aprinzând totul în jurul lui, puțin câte puțin fiind înghițit de valurile mării. A rămas în urma sa, orizontului, doar o fărâmă fierbinte de lumină, înainte de a se lăsa întunericul peste împrejurimi.

Cheamă de pe ultimul pilon al digului, uluit de peisaj, un spectator al uneia dintre puținele frumuseți nemuritoare ale lumii. Încercând să prelungesc cel mai fermecător apus văzut, fără de scăpare și prins în transă… sar după el.

Purtat de valuri, înainte de a fi copleșit de întuneric, încerc din răsputeri să mai găsesc puțin aer, voi ajunge în larg și… cu puțin noroc, apusul va fi dornic de a ne petrece împreună cerul… în continuare. Risipind întunericul, alungând stelele, încălzindu-i adierea și prelungindu-i grandoarea…

Cuvinte mari, mult prea riscant efortul, dar nu îi voi ignora chemarea!

M-am aplecat încet, dar cu greu mi-am desprins primul picior. Tremurând, l-am înclinat înainte, celălalt venind aproape singur. Fără gram de regret sau ezitare, deși distanța până-n mare părea copleșitoare, am sărit. Mă simțeam deja-n depărtare, ajuns cu bine și, bâjbâind… a pornit și restul corpului după mine.

 

Ah! Am ajuns.

Dar nu în valurile calde…

În urma impactului cu solul rece, îmi simțeam corpul mistuit de o durere copleșitoare. Încerc să mă ridic. Nu pot! Unde sunt? Ce s-a întâmplat?!

– Ridică-te, spuse o voce calmă.

– N… N-nu p… ot!

– Aici nimic nu doare.

– Ce?

Ă… Mă simt atât de ușor, dar la fel de derutat. Nu mai simt nimic. Dar unde sunt oare?

– Fă-ți o favoare și ridică-te, te rog! Nu avem timp să pupi tu movilele murdare.

– Bine, dar…

M-am scuturat de praf. Cum naiba? N-am pe mine nici un singur strop de apă. Am sărit în mare… Unde am ajuns?

– E greu să remarci ceva în întuneric, fiind cuprins de această neliniște apăsătoare. spuse, sprijinindu-și mâna pe umărul meu drept.

Tresar brusc. Rece… Credeam că aveam ochii închiși, dar chiar nu văd nimic. Mă întorc, inutil, printr-o scurtă adiere, ca o dâră de praf… dispare.

– Închide ochii și nu-mi spune altceva decât ceea ce vezi.

Bine. Ce altceva aș putea face?

 

– Pe mine, alerg necontenit spre o lumină roșiatică. Cred că o consider salvatoare. Cu fiecare pas se îndepărtează, dar nu dispare. Nu văd nimic altceva în jurul meu. Fug tot mai tare! Sunt panicat, speriat, disperat… Nu sunt singur.

Sunt urmărit.

Nu știu de ce sau de cine, dar mă simt înfiorat și fără de scăpare.

Îmi amintesc… priveam un apus și, fiind parcă stăpânit de o așa-zisă chemare, m-am aruncat după el în mare.

 

Încă aștept un răspuns.

Aș deschide ochii, însă ar fi inutil. E la fel de mult întuneric. Oricât m-am învârtit pe aici, n-am putut vedea nimic. Neagră era și fărâma de pământ de sub picioare.

Gata!

Nu mai am răbdare!

– Așteaptă-mă acolo.

Serios? În sfârșit!

Înconjurată de o robă imensă, dintr-un material fin și de culoarea ruginiu, cu capul acoperit, se apropie – încet – o tânără atrăgătoare. Inspiră încredere, dar la prima vedere pare puțin înfiorătoare și intimidătoare.

De la primul cuvânt am simțit o voce plăcută, liniștitoare și cumva familiară; era de așteptat un chip angelic, o privire pătrunzătoare, dar nu și acei ochi ca smaraldul, de o frumusețe amețitoare.

Din urmele pașilor ei, asemenea unor tentacule difuze, lumina se răspândește cu rapiditate, devorând bariera întunericului din jurul nostru. Acum, fiind lăngă mine, înconjurați de lumină, pot vedea că suntem pe o pajiște, dar e atât de straniu… cumva, mă înspăimântă acest loc. Totul e uscat, lipsit de culoare și în aer, asemenea unor dâre de o nuanță decolorată de verde închis, e mult… Fum, cred. Dens, vâscos și răspândește după el o miasmă dezgustătoare și…

– Te seacă de putere. Nu-i așa?

– De unde știi?

– Fără întrebări inutile. Bine? Hai, dă-mi mâna. Pierdem timpul dacă rămânem aici!

 

Mă tem atât de mult de ceea ce este în capul meu, de ceea ce se întâmplă, dar și de ceea ce simt. Tot mai apăsătoare era fiecare inspirare. Simt cum încă alerg, dar nu ajung nicăieri.

Frica mă sufocă.

Nu mai am aer!

Mă simt ca și cum m-aș îneca… mă afund tot mai tare. Acea lumină spre care m-am imaginat că alerg întețește tot mai tare. Simt strânsoarea mâinii ei fermă, caldă, dar și copleșitoare. Mii de amintiri derulându-se în fața ochilor mei. Simt cum pierd timp prețios…

Simt atingerea ei ca pe o otravă care urmează să mă doboare, arzându-mi prin vene, mă înnebunește și starea de neliniște îmi crește.

Din nimicul care ne înconjura, cutremurând tare pământul, răsar copaci imenși cu ramuri deformate. Prin apropiere apar multe plante viu colorate și atrăgătoare. Cerul e înnorat și împânzit de creaturi zburătoare misterioase și undeva departe-n zare… Un turn. Un zid… și în scurt timp, trecând de bolta cerului, se ridică o clădire imensă și impunătoare.

– Îi vezi? arătând către acele creaturi care, acum, roiesc în jurul turnurilor din care curgeau cascade subțiri cu un lichid purpuriu și cleios – asemenea smoalei.

– Da.

– Acolo mergem.

– Ce se întâmplă? Unde suntem?

– Ce am spus? Hai!

– Cine ești?

– Întrebări inutile! Nu ești primul care va trece acea poartă, dar poate vei fi ultimul care mă va ține aici. Nu te lăsa atras de ceea ce nu-ți cred ochii, doar ține-mă strâns de mână și orice s-ar întâmpla, până ajungem înăuntru, nu privi în urma ta.

 

Drumul a părut interminabil, fiind accentuat de o liniște apăsătoare. Trecuți deja de ultimele trepte, la doar câțiva pași de ororile sau comorile care ar putea fi după acele porți, aud sunete de neînțeles în spate. O scurtă privire în urmă, apare ca și o dorință mult prea puternică de stăpânit. E prea tentant și copleșitor! Măcar una. Oare… ce s-ar întâmpla?

– Nu vrei să știi, crede-mă! Hai! Mai avem puțin.

Nu are niciun sens!

Cum de știe ceea ce nu-i spun? Acea lumină pâlpâia tot mai tare! Era mult mai aproape… Când am urcat treptele ajunsese imaculată. Acum, trecut de poarta masivă – inscripționată cu mii de simboluri misterioase, sinistre și respingătoare – îmi pierd șirul gândurilor printre crestăturile lemnului. Lumina înroșește tot mai tare.

– Am multe întrebări…

– Îți vei răspunde singur, ai răbdare.

„Bun venit în Citadela Morții! De aici puțini și-au găsit scăpare…” Spuse o voce joasă, auzită printre gânduri, dar totodată, de foarte aproape. În urma noastră, poarta s-a închis cu o zdruncinătură cutremurătoare. Trecută de culoarea sângelui, arătând, acum, precum magma infernului, acea lumină spre care alergam s-a îndepărtat tot mai tare.

A dispărut. Acum… mă simt prizonier în acest sanctur al morții – pentru contemplare.

Strânsoarea mâinii stângi mi s-a închis de tot.

Ea, din nou, fără urmă…

Dispare…

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*