- Conștient de urmări, deschid frumosul plic, spun „Bine ai venit!”
- Mult timp te-am așteptat, frumos fragment rupt din eternitate,
- Rătăcind prin etern, lin plutind cu armonia primului asfințit trăit,
- N-am avut ce-ți lăsa în spate, nici în genunchi, nici pe coate…
- Copleșit, uitat, și fără aer de la a ta calmă chemare,
- Oricât ar fi de detestat, te aștept în fiecare noapte.
- Citesc printre rânduri, încercând să uit cât doare…
- Nu ar ajunge nimănui o singură noapte în pustietate.
- Te credeam, mai mereu spuneai că nu mă voi prăbuși,
- Din fața amintirilor, nu pot găsi urmă de scăpare…
- Privirea, zâmbetul și remușcările, viața… ți le va mistui,
- Precum notele aruncate în portative pe ritmuri tulburătoare,
- Lipsite de culoare, ca de plumb fie-mi pleoapele,
- Viitorul fiind șubred agățat de vârful cel mai înalt.
- Trecea cu greu câte o clipă, au trecut și altele…
- Izolarea dorind o rece glosă în preajma celuilalt.
- Lângă bolta cea senină, cu ochii lucind himeric,
- Cu toții ne-am văzut Luceferi, cu floarea albastră căutată…
- Prin dispeț și abstracție, în zadar te întorci, ieși din întuneric,
- Cu genele plecate, prin văpăi, la a vastei zări fereastră spartă.
- Vrem și o mioriță, dar doar în acele de adio clipe,
- Pentru adevăr, pe lângă plopii fără soț trecând,
- Scrutând în depărtare, în fugă după frunzele ruginite,
- Până ruginesc și eu, încă mai amân adevărul în gând…
- Sub un cer înstelat, în bătaia vântului sau pe nisip fierbinte,
- În căutarea confortului sau luând deciziile cele mai pripite,
- Că a fost din pură întâmplare, s-au spus prea multe cuvinte…
- Rar auzi un imn, căutat din iubire, cu tăcere în idei fericite.
- La trei ore după nord, devreme, dar și destul de târziu în noapte,
- În agonie, din urmă alergăndu-mă după încă un alb epitaf.
- Prin picăturile mărunte, șoaptele agitate-și fac loc toate,
- Și ninge… și încă stau într-o lumină difuză ca umbra în praf.
- Cu regret și zâmbind a mâhnire, alunecând pe o ștearsă rază,
- Rece, doar pe deasupra rătăcind, doar el, lipsit cu totul de coloare.
- Prima stea de mult apusă, uitată, asemenea noastră lăsată sorții-n pază,
- A rămas ca în ziua cea dintâi, dar sub altă culoare, cu același „De ce oare?”
- Cu tine, Moarte, ia tot ce-i sacru, dar și efemer și… fi a mea aleasă!
- De nenumărate ori mi-ai spus că ne vom bea împreună ultima cafea.
- Și dacă nu rămâi filei, regăsindu-te pe tine, cu două fețe, lasă…
- Și ca pe o frântură ștearsă cu greu a trecerii timpului mă ținea.
- Comemorativ, primelor cuvinte citite lent, ca o poveste,
- Prin urzeala timpului pus dintotdeauna între ce e rău și ce e bine,
- Rănile crunte ale sorții mele, pentru tine, Moarte, fie veste
- Stau, trudit de artă, cu un tablou de iarnă, cu nervi de toamnă se abține…
- Carența luminii, nestemată aruncată în valurile trecătoare și dese,
- Aievea-n furtună și prins departe de vraja celei mai clocotite nopți.
- Păgân, în negura râurilor înghețate și toate ale mele, toate neînțelese,
- Un blocat imbold tuturor umbrelor agitate, în amar și jale, din toți.
- Singur, pierdut prin praful stelelor, înălțat cu un singur salt, ca acasă,
- În cel mai frumos loc, sub picăturile de scrum prin spectre uitate,
- Cu elan prin chinul uitării, totul, totul piere, și din haos se lasă…
- „Liniște eternă”, un ultim gând precum cea mai rece noapte.
Oniga Dawis
