Cheia la clepsidră

„ Mașină a timpului veșnic în mișcare, lasă urme efemere după roțile ei marcându-și mereu vechiul traseu. ’’

Oamenii!

Acei oameni simpli care trăiesc într-o lume complicată și oamenii complicați care trăiesc într-o lume simplă. Iar noi încercăm să fim sofisticați ca să fim acceptați, însă singurul lucru pe care îl facem este să ne pierdem pe noi înșine. Luptăm pentru democrație, pentru liberă alegere, pentru puterea de a avea un liber arbitru, dar chiar facem acest lucru ? Chiar vorbim doar după bunul nostru plac? Nu am făcut alegeri în defavoarea noastră niciodată doar pentru a-i mulțumi pe alții ? Nu cred. Însă …

Merită?!

Nici nu te gândești la această întrebare când o faci! De ce?! Oare chiar suntem așa interesați de cei din jur?! Oare nu facem tot ca să evităm un posibil refuz de cauză, o posibilă persoană cu mai mult curaj care să îți nege existența unei idei proprii? Și hotărâm voluntar să spunem „suntem neutri” doar pentru a nu fi nevoie să alegem o tabără care să dezvolte un conflict cu alții sau poate chiar unul cu noi …

Hai să fim noi, să lăsăm lumea să-și rostească cuvintele, iar noi să nu le ascultăm ecourile. Acestea sunt doar vocile de fundal, recuzita, noi suntem adevăratul protagonist! Trebuie să începi să te conturezi, să îți pictezi fiecare parte a corpului. Să simți cum lumea din jurul tău se evaporă și intri în regatul tău. Cu fiecare mișcare, evoluție a ta, totul se schimbă, devine un nou univers și un alt început.

Începe să întărești, să menții acea făclie a plăcerii, acel abis în care te scufunzi în momentele de redescoperire a ta. Totul se bazează pe încrederea față de tine însuți, tu ești acel monument care va trebui să crească, să fie tot mai cunoscut. Creează-ți o cale, un drum, nu merge pe potecile bântuite, călcate de alții. Nu fi o copie a prezentului obscur, fi un monument în văzul tuturor. Dar e alegerea ta din ce va fi făcut! Piatra de stâncă sau nisip de mlaștină?

Și noi încă visăm. Suntem legați de mâini și de picioare, alergăm în gol… fugim după timp și privim cum pierim. Și ne dorim, ne dorim prea mult… pierdem fiecare minut.

Tu! Tu crești, nu mai visezi…

Iar…

Monumentul… se… distruge…

 

Deac Alexandra

Nechiti Anca