Mă auzi, moncher?
Habar n-ai câtă iubire zace în mine,
Și câte trebuie să îndur,
Pentru a controla neliniștea din mine
Și unui gol să mă supun.
Te-aș smulge din realitate, să te aduc în vise
Să mă cunoști ca la început,
Dar m-a întunecat acel gând de a te pierde
Și crearea unui țel neconceput.
Inima mea strigă cu ardoare,
Și nu e prima dată când o aud,
Voința mea e atât de înșelătoare,
Nu este gata pentru destinul prea crud.
Este fatal să mă regăsesc în chipul nimănui,
Sătulă de priviri reci sau senine,
Știind că eu nu-i mai aparțin lui,
Ci sufletului mistuit de flăcări fine…
E aidoma unui lucru neînțeles,
Să mă întreb dacă a iubi este firesc,
Sau poate este doar un văl pe față
Ce te orbește și devii fără speranță.
