Mă auzi, moncher?

Habar n-ai câtă iubire zace în mine,

Și câte trebuie să îndur,

Pentru a controla neliniștea din mine

Și unui gol să mă supun.

 

Te-aș smulge din realitate, să te aduc în vise

Să mă cunoști ca la început,

Dar m-a întunecat acel gând de a te pierde

Și crearea unui țel neconceput.

 

Inima mea strigă cu ardoare,

Și nu e prima dată când o aud,

Voința mea e atât de înșelătoare,

Nu este gata pentru destinul prea crud.

 

Este fatal să mă regăsesc în chipul nimănui,

Sătulă de priviri reci sau senine,

Știind că eu nu-i mai aparțin lui,

Ci sufletului mistuit de flăcări fine…

 

E aidoma unui lucru neînțeles,

Să mă întreb dacă a iubi este firesc,

Sau poate este doar un văl pe față

Ce te orbește și devii fără speranță.