Zgomot, panică și bătăi neregulate. Sistemul meu simte că fiecare celulă se înghesuie în același loc și se luptă împotriva mea. Sunt un mic soldățel al propriei ființe, dar sunt și cel mai mare adversar. Gândurile mele sunt „vise născute moarte”. E momentul să ies din mine, să fiu eu, dar un mic demon cu aer divin îmi șoptește că nu e bine ce fac. Nu pot să mă afirm.

Mintea mea e ca un puzzle de sunete care se aud în același timp și nu pot să le ordonez; e ca un dans în care toți cunosc coregrafia și sunt la unison, pe când eu mă pierd între mișcări.

Acest mic uragan de sentimente sunt eu. Dar totuși, cine sunt eu? Mă strivește dimensiunea și retorismul întrebării… pentru că nu știu. Nu știu cine sunt, nu știu unde merg și nu știu ce fac. Simt cum mă apasă presiunea imperativă a regăsirii de sine până când mi se blochează respirația. Și apoi țip… dar sunt în vid. Se pare că nu sunt singură. Doi ochi căprui mă privesc și caută sfioși o conexiune, dar eu sunt pierdută. Este el. Îi simt mirosul puternic care mă droghează. Mă răpește din abstractul fricii de cuvinte și… mă liniștește. Mușchii mei se relaxează, celulele își regăsesc locul, dar sângele este pompat cu altă viteză. Are un ritm alert, dar necesar, armonios și regulat.

Mă simt mai apropiată de mine însămi ca niciodată. Este liantul meu într-o lume în care frica este un sentiment străin. Lângă el sunt eu și totul pare firesc. Vibrațiile din jurul meu devin termeni din vocabular. Acum nu am nevoie de cuvinte, totul se manifestă la nivel emoțional. Lângă el nimic nu pare dificil.

Mihaela Horătău