Mă dori atât de rău, iubite,
Căci te privesc cum te perinzi,
Și cum te pierzi de lângă mine
Printre milioane de oglinzi.

Eu știu că mă reflect prin tine
Deși am sufletul opac,
Dar mă citești atât de bine,
Atunci când alții nu o fac.

Te văd cum pleci, îndepărtând
Din mine clipele ce-au fost,
Îmi mori în suflet și în gând,
Tu, cel ce mi-ai fost adăpost.

Până și-n cioburile tale
Mă văd precum într-o vitrină,
Din buze îți schițez semnale
Și-ți dansez încă pe retină.

Te rog din ochi să mai rămai,
Iar dacă nu, să-ți amintești,
Că dintre toate-s cea dintâi
Ce te-a învățat să iubești.

Articolul precedentLumină în lume
Articolul următorDe ce au toți ceva împotriva mea?
Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.