Cum își distrug părinții copiii

Cum își distrug părinții copiii încercând să îi ajute

"în Psihologie & Relații" by

La noi, în România, există foarte multe feluri de oameni. Avem bogați și săraci. Avem oameni cu multe școli, semidocți și analfabeți. Avem persoane interesate de știință și persoane interesate de teologie, și așa mai departe. Avem o comunitate clar eterogenă. În pofida acestei diversități, totuși, atitudinea parentală este aproximativ aceeași peste tot în țară, indiferent de regiune, indiferent de vârstă. E o treabă sensibilă, dar vreau să dezbatem cum își distrug părinții copiii încercând să îi ajute.

Ca să putem analiza puțin această tipologie parentală, trebuie mai întâi să vedem ce urmărim. Absolut toți adolescenții se întreabă adesea “De ce? De ce mă pedepsești? De ce te enervează așa tare ceva atât de mărunt? , iar explicații pot fi multe, poate prea multe.

Esența este că noi, tinerii, copiii, adolescenții, ne-am învațat să ne vedem părinții ca niște zei, adesea capabili de lucruri aparent imposibile; și asta inconștient. Este adevărat că atitudinea lor – generalizat ultra protectivă este de vină pentru dependența noastră, nerecunoscută, de suținerea lor. Problema reală, însă, survine când dependența se transformă în codependență și, implicit, într-o abominație psihologică cu urmări severe.

De ce este așa grav că părinții noștri ne consideră singurul lor scop în viață? Recitiți fraza anterioară!

Presiunea cauzată de o asemenea relație de codependență subminează orice fel de încredere asimilată treptat în timp. Altfel spus, în clipa în care deveniți țelul suprem al existenței părinților voștri, puteți fi siguri că certurile, frustrarea și lacrimile se vor înzeci. Acela este momentul când frustrările vieții lor și persoana voastră se suprapun în subconștient.

Astfel dau naștere unor pretenții intangibile fără sacrificiul suprem – fericirea voastră.

Pare că zic asta într-un mod ușor părtinitor. Realitatea însă, este că noi NU TREBUIE să gândim ca părinții noștri. E o opțiune, dar nu e obligatoriu și nu ne putem lăsa forțați să o facem. Noi suntem ființe independente psihologic și trebuie să ne ducem singuri până la capăt ideile și să ne împlinim propriile vise. Nu putem fi obligați să îndeplinim ambițiile celor dinaintea noastră, care au trăit în alte condiții și sunt frustrați că nu s-au străduit destul.

Aici deja devine o dilemă morală între faptul că ei nu te mai vor vedea vreodată recunoscător decât dacă faci exact ce zic și vor ei. Cu toate că, personal, încurajez respectul față de părinți mai mult ca orice altceva pe lume, există o  limită!

În momentul în care renunțați la visele voastre pentru că părinții voștri vă șantajează sentimental, deveniți parte din problemă. Trăim într-o societate în care dacă nu ești bancher, doctor sau patron ești văzut ca un nimeni.

Asta nu e deloc normal, fraților! Mai recent, a devenit o modă faptul că nu ești „domn” dacă nu ești manager de ceva fel. Am uitat că bunul simț și comportamentul ne fac „domni”, nu că nu suntem capabili să ascultăm de alții și să fim subalterni. Ne lamentăm la TV că nu mai avem nici antreprenori, nici inițiatori de proiecte, nici oameni care să dorească să facă munca de jos, că, de!, e sub demnitatea lor; dar avem copii de clasa a patra infinit mai docți ca reprezentanții noștri – să ne fie rușine!

Este jalnic și de cei care cred că banii pot suplini dragostea si afecțiunea.

Dacă înfunzi un tânăr cu bani nemunciți, pentru că îți dedici timpul agonisirii avuției; ce fel de apreciere credeți că dezvoltă? Ce fel de respect pentru muncă vor avea, odată ajunși adulți? Dar oare ce fel de afecțiune vor fi capabil să nutrească ulterior în viață, neavând exemplele potrivite la momente cheie?

Este, de asemenea, jalnic pentru părinții care își învață copiii că banii sunt totul. Vai, cum își distrug părinții copiii… Acele scursuri care îi presează scoțându-le ochii cu câte fac pentru ei. Șmecherașii care îi fac să plângă luni de zile că și-au dorit să fie altcineva, că nu pot accepta că ei nu vor să fie ingineri, patroni, bancheri sau doctori plini de bani (măcar de ar chiar fi așa).

Acei „părinți” care nu înțeleg că plozii lor aleg fericirea și împlinirea sufletească pe care au descoperit-o ca fiind mai valoroasă ca aurul pur…

Și că ei sunt recunoscători în felul lor. Poate dacă i-ar asculta, ar afla niște chestii fabuloase despre cum funcționează mentalul lor. Din păcate, pînă atunci… să le fie rușine părinților care își judecă proprii copii că nu sunt cum își imaginează ei!

Ce să mai zic de cei care își agresează verbal și fizic odraselele!? Scursurile supreme ale Universului!

Da, da, e un titlu bombastic. Dar serios no’…

Dacă crezi că trebuie să fi violent cu copilul tău, ca să îl faci, vezi doamne, mai puternic, mai dur, mai rezistent la viață și la greutățile ei, ai eșuat nu doar ca părinte, ci și ca om și membru al societății. Tot ceea ce ai creat este un specimen ultra-complexat. Acum poartă niște traume care îl vor bântui toată viața… Iar așa își va crește propria posteritate; în aceeași manieră otrăvitoare și mizeră.

Dacă, în mod miraculos, copilul ăla nu ajunge un eșec, ci dimpotrivă, devine o persoană caldă, pentru care afecțiunea, respectul și familia sunt sfinte, nu este meritul tău de părinte scârbos – este meritul lui că a învățat din exemplul tău cum să NU se comporte. Dar procentajul este așa de mic, încât e mult mai fezabil să ne educăm copiii din start să facă doar bine și să împărtășească dragoste și bunătate.

Și totuși, cred că părinții care își fac copiii să se simtă „defecți” pentru că vor să vadă un psiholog sunt la fel, dacă nu chiar mai răi.

Ce am făcut eu în rândurile anterioare este să încalc un taboo uriaș în România. La noi familia este “sfântă”, oricum ar fi ea și nu este criticabilă.

Adevărul, dragi părinți și viitori părinți este că nimic nu este ceea ce pare. Iar din punct de vedere religios, ipocrizia și minciuna sunt păcate fundamentale mult mai mari decât să nu îți iubești părinții în mod necondiționat.

Toxicitatea familială este mult mai dureroasă decât cea venită din exterior, pentru simplul fapt că te aștepți ca familia ta să te iubească indiferent cum ești.

Doar că noi trăim într-o societate în care părinții își reneagă copiii homosexuali, își bat copiii care nu cred ca ei, își umilesc odraslele ce încearcă să lupte cu alte arme.

Dragi copii, adolescenți și persoane care încă aveți părinți, următoarele cuvinte mă vor proscrie pe viață, în ochii unora: nu vă forțați să respectați și să iubiți persoane care nu merită, chiar dacă sunt “familie”; în schimb, învățați să fiți oameni mai buni, mai toleranți, mai calzi, mai iubitori, mai deschiși, mai adaptabili și mai progresiști, în așa fel încât să nu aveți nevoie de o societate mizerabilă și de o religie bolnavă ca să vă preseze viitorii copii să vă iubească.

Iubiți necondiționat, dacă vreți să fiți iubiți necondiționat. Doar nu ieșiți din limitele moralității, a educației sau a recunoștinței.

Poate încetăm să ne mirăm: „Vai, cum își distrug părinții copiii… ”. Pur și simplu fiți cum v-ați dorit mereu să vă fie părinții, și hai să învățăm, împreună, draga Românie cum să își educe posteritatea spre un viitor mai bun – unde bunul simț, educația, spiritualitatea și fericirea dăinuie permanent; pentru că știți și voi cum e:

„Schimbarea  suntem noi, înșine!”

Absolvent al Colegiului Național Liviu Rebreanu - Chitarist - Pianist - Producător muzical - Robotician - Student la Mecatronică și Robotică în cadrul Univerității Tehnice Cluj Napoca - Pasionat de psihologie - Convins că psihicul uman este doar suma unor ecuații predefinite - Face parte din echipa POV21 din Aprilie 2017 și dorește să schimbe lumea prin puterea exemplului, a bunătății și a muncii susținute - Consideră că toți oamenii merită șanse egale, dar că nu toți sunt cu adevărat egali

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Oamenii oglindă

Oamenii oglindă

„Căci ce se întâmplă când se-ntâlnesc doi oameni oglindă făcuți din același
Derulează înapoi