Probabil ați observat cum în buletinele de știri ne sunt prezentate mai adesea evenimentele negative decât cele pozitive. De asemenea, probabil ați observat că anumite astfel de întâmplări nefericite stârnesc reacții mai mult sau mai puțin vehemente din toate părțile implicate sau spectatoare.

Unul dintre cele mai controversate este sinuciderea.

Văzută în egală măsură ca o eliberare fundamentală și completă de toate stresurile vieții cotidieane, dar și ca o metodă meschină, egoistă și lașă de a te dezice de responsabilități, această formă de manifestare este, în fapt, o soluție permanentă la niște probleme temporare.

Însă societatea o vede ca o formă de artă. Modalitatea de sinucidere, locul, momentul, mesajul de adio și ultima zi din viața proaspătului decedat sunt toate motive de analiză și răs-analiză, în general, de către oameni vii, care se dau cu părerea și fac supoziții exacerbate, posibil, cu scopul de a explica motivele sinucigașului. Crunta realitate este că toate acestea aduc mai aproape de public un concept care rezonează cu anumite persoane nesănătoase mental, adică le încurajează indirect, arătându-le că dacă fac asta primesc atenția mult râvnită – și numărul sinuciderilor crește.

Cu toate acestea, secolul XXI nu este primul care aduce în prima arta suicidului, un faimos autor german de secol XVIII a scris un roman care lovește puternic atât sinuciderea cât și, teoretic, leacul ei: iubirea dedicată.

Johann Wolfgang von Goethe ni-l creionează pe tânărul Werther, prin romanul “Suferinţele tânărului Werther”, apărut în 1774. Werther întruchipează un tânăr cult, înstărit, pasionat de pictură şi tot ceea ce înseamnă artă. Acţiunea începe cu acesta refugiându-se la ţară, spre oroarea mamei sale. Scrisorile sale gravitează foarte mult asupra trăirilor interioare, fiind foarte vag povestite evenimentele de natură cotidiană – lumea sa înseamnă mult mai mult decât lumea noastră. Firul narativ poartă un curs firesc până Werther o întâlneşte pe Charlotte, alintată Lotte. Tânăra iese în evidenţă nu doar prin frumuseţe ci şi prin bunătatea şi simplicitatea ei, simpla-i existenţă însumând pentru tânărul îndrăgostit o capodoperă sublimă. Singurul impediment în calea acestora este logodna fetei cu Albert. Personaj insipid pentru Werther până la apariţia sa în firul narativ, căci Werther aprecia momentul mai mult decât întreg contextul.

Romanul se concentrează asupra iubirii lui Werther pentru tânara Lotte, iubire profundă, intensă dar platonică, căci sacralitatea căsătoriei în plan social nu permite încălcarea moralităţilor. Mai mult, acesta se împrieteneşte cu Albert, având parte de momente pline de bucurie prietenească. Werther speculează că sigur Albert concepe sentimentele sale pentru logodnica sa, iar, mai târziu, ne este confesat că într-adevăr acesta ştia, dar respecta profunzimea sentimentelor prietenului său, ştiindu-le pure. Albert şi Werther sunt două antiteze puternice, unul intens, impulsiv, care pune suflet în tot ceea ce face şi grăieşte, altul, simplu, raţional, banal, încuiat în profan. Werther luptă pentru însemnătate, pentru devotament, pentru lucrurile cu adevărat importante – sacrifică totul pentru Lotte, o pune pe un piedestal şi nu îndrăzneşte a se apropia de ea într-un mod necurat. Asta înseamnă adorație pură.

Cu toate acestea, deznodământul este unul șocant, rar întâlnit în viața contemporană. Deoarece Werther este un personaj cald, darnic, iubitor de copii, adică un sensibil purificat de propria natură, dar, în același timp, un bărbat care rămâne sincer cu el însuși și își acceptă sentimentele și unicitatea lor. Acest complex de factori, în concordanță cu natura socială a epocii și strictețea cu care își respecta principiile îl conduce pe Werther să se sinucidă ca să nu mai fie îndrăgostit de Lotte. Altfel spus, Werther alege să își sfârșească artificial viața, de dragul persoanei pe care o iubea – mai exact, o venera – și pentru binele ei. El știa că dacă va continua așa, Lotte s-ar fi plictisit în final de Albert și l-ar fi ales pe el, lucru care este imoral în universul respectiv; dar, de asemenea, aceasta ar fi sfârșit forțat prietenia lui cu Albert, pe care acesta o simțea ca reală și sinceră, chiar centrul de interes secundar al vieții lui. Acest deznodământ alternativ, deși deosebit de convenabil pentru Werther, îi încalcă principiile, și prin urmare, caracterul, la care personajul ține extraordinar de mult, altfel spus, orice ar fi făcut, Werther ar fi sfârșit mințindu-se singur, fapt inacceptabil. Cu toate acestea, este stupefiant că a considerat mai acceptabil să te sinucizi împușcându-te cu armele logodnicului persoanei adorate, luate din mâna ei, înaintea Crăciunului.

Și uite așa ajungem la “frumusețea” suicidului – trăsătura pe care o au toți în comun, conștient sau nu: dedicația față de un concept idealizat și venerat. Fie că vorbim despre o persoană idolatrizată, fie că e vorba de un concept precum “Carpe Diem” (Trăiește Clipa) sau o ideologie, respectiv doctrină, toți cei care pun aceste lucruri deasupra propriei lor existențe sunt înclinați spre sacrificiul suprem.

Artiști precum Marilyn Monroe, Kurt Cobain, și mai recent, Chester Bennington (fostul vocalist Linkin Park) sunt exemple ale „efectului Werther”, identificat pentru prima oară în 1974 de către sociologul David Phillips și definit ca fenomenul “prin care procedeul de mediatizare al unei sinucideri antrenează un șir de sinucideri în populație”. Acest fapt legitimizează tacit un act, prin excelență, extrem, și îl aduce la rang de soluție pentru problemele personale.

În concluzie, sinuciderea artistică și interesul mass media pentru aceasta există de secole, însă noi doar în ultimul am reușit să o identificăm ca problemă. Oare spune asta ceva despre societatea umană? Am spune că da, avem o evoluție, însă trebuie să încetăm să rezolvăm problemele temporare cu soluții permanente, mai ales atat de permanente.

Cornea Cătălin

Radu Iulia Ioana