Don Juan este mai mult decât un simplu mit sau un arhetip, el este o realitate. Se zvoneşte că iubăreţul colinda străzile Sevillei, având la activ nici mai mult nici mai puţin decât 1003 victime. Desigur, acest comportament demn de dogmele epicuriene sau hedoniste a venit la pachet cu variate opinii, de la bărbaţi care îl denigrează, până la femei care ţin să îl apere. Molière l-a adus în scenă. Octavian Paler l-a justificat. Iar eu îmi voi permite să-l disec, căci nu este de ignorat motivul din spatele acţiunilor, desigur, nu doresc să-l scuz, dar empatia este unul dintre instrumentele necesare umanităţii, înţelegerea stă la baza păcii – căci doar lucrurile pe care nu le înţelegi ajungi să le urăşti.

Doresc să lăsăm la o parte prejudecăţile, în contrast cu vestitul Casanova, Don Juan nu şi-a istorisit niciodată memoriile, el a fost sclavul plăcerii. Pentru început, nu se pune problema şiretlicurilor, acesta fiind debordant de sincer – îi mărturiseşte Elvirei şi lui Sganarel că este un Harap-Alb al frumuseţii, liber de scrupule sau alte frivolităţi, consideră imposibilă ideea de a i se dedica unei singure femei, de a fi limitat de o primă şi unică iubire. El trăieşte în prezent, iar, dincolo de asta, nimic nu contează şi nimic nu stă în picioare. Într-adevăr, am înclina să credem că este o filosofie frumoasă, dar câtă nesiguranţă şi frică şade în spatele acestei dogme? Câtă disperare zace în mintea omului care păşeşte conştient în păcat? Un om al absolutului ce sfidează orice reglementare pentru a-şi atinge scopul – nu este aceasta virtutea care ne lipseşte? Parţial. Orice lucru necesită măsură. Dar prin nemăsură ajungi să îţi cunoşti măsura, iar Don Juan nu atinge acest stadiu. Aproape blestemat să îşi repete la nesfârşit greşelile, lucru care mi se pare dezumanizat. Nimeni nu este absolut. De aceea, Don Juan dispare subit, tragic, lovit de fulger. Nu se încadrează în firesc. Nu ni-l putem imagina bătrân, resemnat, chinuit de amintiri, el este condiţionat să dispară idem purtării lui: misterios.

Detaliile contează. Nu de puţine ori, Don Juan ajunge să râdă în faţa divinităţii: „Lasă… lasă… treaba asta este între mine şi Dumnezeu. Facem noi cumva, dar să fie bine şi fără ca tu să te amesteci.” Nu de puţine ori, este apostrofat că moralitatea lui este plină de carenţe. Mereu ignorând sau râzând asupra acestor observaţii. Nu îi este lui, oare, frică? O părticică din el neagă vehement această realitate, o imaturitate, de altfel. Are la picioare şansa de a gusta din iubirea adevărată, refuzând-o de fiecare dată. Nu cumva din faptul că se cunoaşte prea bine? Dar există iubire adevărată? O incertitudine. Pentru el a contat, în final, notorietatea şi renumele său de Seducător, fugând din faţa „iubirii” sau a contractelor. Admite că priveşte viaţa ca pe un teatru şi că ipocrizia este vitală. Îşi creează o mască pentru a se proteja de suferinţă. Nimic de admirat. Nimic impresionant. Propria limitare îi aduce dispreţul şi derâderea, el, un seducător irezistibil, temător în faţa constantului? Ironic, atinge constantul prin neconstant, dar rămâne singur în esenţă. Lipsesc substratul şi substanţa. Lipseşte firescul. Nu contest însemnătatea vieţii lui, ţin să subliniez că nu a fost fericire ceea ce l-a determinat să se comporte aidoma.

Într-adevăr, a trăit fără scrupule, într-adevăr, Don Juan şi-a atins scopurile – pentru devotament îl putem admira, dar cauza nu i-o putem scuza. Nici pe departe. Nebunia naşte monştri fără tangenţe cu realitatea. Imaginea lui lasă de dorit, o proiecţie superficială a unui om arogant, un om care şi-a croit personalitatea pentru a şoca, pentru a rămâne în posteritate cu ceva, orice, nu neapărat bun. De unde succesul acestui laş? Din idealismul victimelor, din plictiseala lor, din dorinţele lor, din speranţele lor. Dar nu asta este primordial, ci strict persoana lui Don Juan. Trăgând linie, cred că ar trebui compătimit, un mit mai trist nu am văzut. Un personaj plin de frici menit să fugă continuu.

Puteți citi și o altă perspectivă a donjuanismului tot pe site-ul nostru, aici.

Iulia Ioana Radu