Doamne, Tu reprezinţi pentru mine toate acele fiinţe care mi-au ucis sufletul. M-au călcat în picioare, m-au abandonat, m-au respins şi au fost nepăsătoare în momentele cele mai sfâşietoare. Şi sufletul meu a fost biciuit, şi sufletul meu a fost scuipat, şi eu mi-am târât ,,crucea”, cu mai puţină răbdare, e adevărat, dar şi sufletul meu a cunoscut gustul ţărânei la cădere. Şi sufletul meu a atârnat între cer şi pământ, între moarte şi viaţă… Şi sufletul meu răpus s-a resemnat de multe ori în bezna şi amorţeala mormântului. Singurul Tău răspuns vreodată a fost tăcerea. Tu eşti toţi acei care au tăiat adânc în fiinţa mea şi mi-au furat zâmbetul pe care mă zbat cu dificultate să îl lipesc la loc. Tu eşti toţi acei pe care i-am iubit şi de la care am primit în retur indiferenţă şi prejudecată. Acum încă mă chinui să mă adun de pe jos, singură. Pretutindeni păşesc pe cioburi de sticlă spartă, cu picioarele sângerânde. Îţi mulţumesc! Şi tăcerea spune ceva. Spune totul, de fapt. Poate ai vrea să meditez, cum rămâne cu acele fiinţe cu suflet frumos care mi-au schimbat cursul vieţii cu un zâmbet… Cum rămâne cu toţi acei care m-au căutat, mi-au sărutat lacrimile, m-au primit în braţele lor şi au crezut în mine? Prea puţini. Sunt şi ei o parte din Tine? Inima mea este deschisă spre acceptare. Fiecare dintre aceste două categorii de oameni m-au iubit în felul lor, după posibilităţile lor, unii prin priviri înflăcărate de pasiune sau ură, alţii prin priviri goale, moarte. Îmi retrag, în schimb, toate aşteptările de la Tine şi de la ,,oamenii Tăi”, dar nu îmi retrag, sub nicio formă, iubirea. E singurul refugiu care mi-a mai rămas. E o atitudine conştientă, o provocare, o luptă pentru supravieţuire. Ce mă împiedică să-i iubesc şi pe unii, şi pe alţii?

Cosma Todosia

2 COMENTARII