Așteptând un semn, orbește au căutat finalul fericit al poveștilor neterminate, până clipele de mult uitate, în neant s-au scurs pripite toate. Privirile neclintite, șoaptele neauzite și cuvintele nerostite, risipite printre răspunsurile întrebărilor mult prea copleșitoare.

Sub cerul prea-puțin înstelat s-au lăsat seduși de un moment cu ardoare așteptat și de neuitat. Treceau zilnic pe aceeași alee, unul pe lângă celălalt și lipsiți de intenția de a rosti vreun cuvânt. Doi străini mistuiți de siguranța că în ochii celuilalt nu se va găsi nimic. Din neatenție, a fost de ajuns o singură privire pentru a urma interminabilele și dureroasele reverii despre iubire… .

Zilele au trecut la întâmplare. Ei au rămas la fel, dar nu se mai intersectau. Aceeași alee frumos pavată, bănci cu vopseaua ștearsă și decojită pe alocuri, copaci cu ramurile purtate de vântul orelor ploioase și copii care alergau în zile însorite. Ei, același ritm al pașilor, aceeași privire derutată, dar împreună… în aceeași direcție.

Defilau printre ceilalți, spunându-și că ei nu vor fi așa niciodată. Clipa în care nu au mai fost ei, ci ea și el, pe ceilalți i-a amuțit. Devenind un celălalt și o cealaltă, i-au întrecut pe ceilalți.

El a resimțit durerea, ea și-a închipuit rănile. El rupe tăcerea:

– Când mă dorești sunt aici, iar când te răzgândești dispari. M-am pierdut de prea multe ori… .

– Nu vom trăi eternitatea.

– Nu vom vedea nici finalul timpului.

– Mi-ai promis totul… .

– M-ai blocat și n-am scăpare… .

Limpede se observa cum totul în neant dispare, cum tot ce ar fi fost s-a risipit de mult în zare și el, căutând o evadare din teribila îndepărtare, începe:

– Salvează-mă… de această oroare.

– Poate ți se pare.

Ea s-a oprit, le dă drumul în vânt și așteaptă impactul cuvintelor rostite cu detașare, își întoarce capul și spune sec în continuare:

– Urăște-mă.

– Frânge-mă în bucăți, lasă-mă să mă simt la fel de rănit ca tine… .

– Împinge-mă, izbește-mă!

– Doar promite-mi că nu vei pleca niciodată!

Ea încearcă să plece. El încercând să evadeze din damnare o privește… o privește în ochi pentru ultima dată și ea îi spune:

– Salvează-mă…

El, într-un final:

– De ce oare?

Tronul, cu rune frumos inscripționate și decorat cu cele mai viu colorate emoții, din cea mai mare încăpere a castelului. Ridicat din propriile forțe, cu coloane imense din pietre prețioase, de la acoperișul de aur, până la podeaua de argint și cu mii și mii de amintiri consemnate deasupra fiecărei uși închise. Rătăcind pe coridoare interminabile, admira dezgustul și regretele cum se scurgeau și acopereau fisurile rămase în urma tuturor minciunilor scrijelite pe pereții reci. Imperiul ridicat pentru singura rază de soare care-i înăbușea obscuritatea… era pustiu.

Cu gânduri încețoșate, în solitudine adunate, cu mâhnire remodelate și din neliniște exprimate, el, s-a trezit pășind către singura ușă deschisă- ieșirea. Deasupra stâncilor, în fața ochilor cu valurile imense și tulburate, cu capul plecat privește cum coroana în cădere eliberează peisajul și ridicând privirea, cum nori negri se adună și sugrumă cerul. Ajuns în culmea disperării, până în Eden un singur pas mai aștepta… . Dar s-a oprit să asculte încă odată: „Deschide ochii, te așteaptă!”

– Nimic?

– Când te pierzi aș vrea să fiu și eu acolo cu tine, printre acele mici stele care încearcă să reducă din întunericul pe care-l admirăm.

Și sub cerul prea-puțin înstelat, seduși de panorama pătrunzătoare, ea rupe tăcerea:

– Cu mine nu va fi la fel. Încă doare?

El își îndreaptă privirea către ea, din ochi îi scapă un strop de culoare. Dintre toți ceilalți, cu el clipele nu mai sunt amăgitoare, iar seninătatea privirii ei nu dispare.

Ea așteaptă un răspuns, el ezită cu dezolare. De la cea mai tragică întâmplare, momentul de mult așteptat cu ardoare, fără discernământ, dar savurând presiunea clipelor scurse cu nerăbdare. Așa cum, cu multe secole în urmă, ceva ne-a fost dat ca atestare: totul aici este efemer, dar există eliberare; într-un fel sau altul poate reînvina orice, dar nu și oricine moare. Remarcând un zâmbet sincer, pentru ea a fost suficient pentru a înțelege mai mult decât pare și cu calm a continuat:

– Nu mai contează… pentru acele două cuvinte, nu-și mai are rostul nici o întrebare.

 

Oniga Dawis

Articolul precedentFlorile de liliac 
Articolul următorDirecție înspre neant
„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.