Traumele din copilărie. Ne mințim că suntem bine?

"în Psihologie & Relații" by

Am vrut de mult timp să scriu despre acest subiect care, din păcate, încă este unul controversat.
Societatea contemporană încă este oarecum îndoctrinată cu anumite idei și mentalități, care pur și simplu nu coincid cu ceea ce se întâmplă în prezent.
De ce am ales să vorbesc depsre traumele din copilărie? Pentru că ele definesc într-o mare măsură o persoană în evoluția sa viitoare. Prea puțin se știe despre asta și prea puțin se pune accentul pe o problemă care este pe cât de prezentă, pe atât de gravă.
Am citit undeva fraza următoare: „Spune-mi cum ai fost iubit de părinți, ca să-ți spun cum vei iubi în viitor. “ În prima fază, pare că nu se leagă, dar ceea ce nu ne spune nimeni, dar absolut nimeni, este faptul că trăiești și te dezvolți cu anumite convingeri induse de părinți încă de la cea mai fragedă vârstă.
Să luăm un caz conctret: Dacă părinții își încurajează copilul să învețe lucruri noi, să greșească, să descopere; dacă i se transmite ideea că merită să i se întâmple lucruri frumoase în viață, ei bine, copilul respectiv se va transforma într-un adult cu încredere în sine și se va simți îndreptățit să își spună părerea pentru că el știe cât merită și își cunoaște potențialul. Acesta este un caz fericit, dar sincer, cât de des se întâmplă asta?
La cealaltă extremă este cazul copilului care indiferent de ceea ce face, este mustrat, pedepsit și umilit chiar. Există copii care cresc cu sentimentul că nu sunt și nu vor fi niciodată suficient de buni pentru părinții lor. Și e teribil să știi că nu ești îndeajuns pentru oamenii care constituie rampa ta de lansare pentru viitor. Copiii din această categorie cresc cu anumite frustrări legate de faptul că ar fi meritat iubirea părinților, însă ce mi se pare dramatic, este efectul acestor abuzuri psihice în viitor.
Mai exact, e dovedit faptul că te raportezi la oamenii din jurul tău așa cum ai fost învățat de părinți în primii ani ai vieții. Adică dacă ți se transmite ideea că nu ești îndeajuns de bun, cu ideea asta pornești în viață și riști să îți sabotezi relațiile sociale de orice fel. Dacă ți se spune că nu ești bun de nimic, atunci în subconștient îți rămâne ideea asta înrădăcinată și fără să vrei, poate, îi vei lăsa pe alții să te calce în picioare.
Alt lucru important este faptul că există riscul să îți alegi partenerii de cuplu în funcție de felul în care te-ai raportat la proprii părinți. Am citit în romanul „Orbi” al Petronelei Rotar despre o femeie tânără, pe nume Alexa, care în copilărie a fost abuzată psihic de tatăl său și care a fost marcată de scandalurile făcute de acesta. În mod inconștient, fiecare partener pe care și l-a ales, prezenta semne subtile de violență, care într-un final s-au dovedit asemănătoare cu cele ale tatălui său. Și acest aspect se datorează faptului că noi, ca oameni, nu căutăm fericire, ci căutăm familiaritate. Căutăm situații asemănătoare cu cele pe care le-am trăit deja.
Din punctul meu de vedere, în România mai ales, este majoritar fenomenul negativ, atâta că datorită filmelor clișeice și a emisiunilor care prezintă mereu imaginea familiei fericite, ne mințim pe noi înșine. Și nu cred că ține neapărat de faptul că aceste lucruri se întâmplă în prezent. Ele au existat mereu de-a lungul timpului, atâta că acum începe lumea să le conștientizeze. Și e esențial să conștientizezi ce răni reprimate te determină să acționezi într-un anumit mod. Traumele din copilărie nu sunt o joacă. Dacă nu sunt descoperite și vindecate, au puterea să îți saboteze viața.
Sunt de părere că ar trebui să fim mai atenți la cei din jurul nostru și să îi îndrumăm, sau dacă ne regăsim în situația prezentată, să ne asumăm rănile și să apelăm la cineva capabil să ofere o mână de ajutor; preferabil un psiholog sau un terapeut. Negând faptul că există o problemă nu facem decât să fugim de ea și să o ascundem, până când vine o zi în care frustrarea respectivă iese la iveală, sabotând lucruri sau relații la care am muncit ani buni pentru a le construi.
Acestea fiind spuse, cât ne mai mințim că suntem bine?

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns