O frântură din mine, asemenea unei licăriri sinistre, trecând prin ochii tăi îți trezește gânduri inedite. Cugeți înspre trecut până la cele mai îndepărtate milioane de clipe arse, ajungând atât de departe, în drumul tău treci cu ignoranță pe lângă prima stea stinsă. Prin întuneric, frig și prin praful tuturor stelelor îndepărtate, le-am curmat suferința, oferindu-le eternitatea asemenea oricărei ființe uitate și trecute prin albia râului vieții.

Mi-am găsit cu ușurință sălașul în orice și în oricine, copleșindu-i existența la momentul oportun.

Mă regăsești în orice îți trece prin fața ochilor. În fiecare chip, prin fiecare glas, am trecut pe lângă tine prin orice privire necunoscută.

Mă admiri ca fiind ultimul strop din ceașca ta de cafea, ultimul fum dintr-o țigară, ultima pastilă, ultimul tur al traseului interminabil, ultimul ciob din oglinda spartă adineauri, reflexia care zâmbește în vârful lamei, lumina farurilor care și-au pierdut controlul sau alarma și pâlpâitul luminilor albastre care te urmăresc.

Mă alungi încercând să ignori inevitabilul. Dar… .

Într-un final mă accepți.

Te apropii bâjbâind și după primii pași treci alături de mine într-un paradis imposibil de descris prin cuvinte, având în fața ochilor acel adevăr damnat, renegat, de unii deziderat, dar de prea puțini promis.

Măcar încă o singură dată, spunând că-i ultima, tânjind, din răsputeri ți-ai dorii să-ți întorci privirea înspre trecutul și dulce și amar, dar de curând ți-a dispărut orice urmă de nedumerire și te lași purtat prin omagiile cuvenite.

Cu o ultimă fărâmă de putere rămasă îți însușești totul: prin ce am trecut, ce am fost și unde am ajuns. Tristețea te inundă, durerea e mult prea mare, te simți spulberat, nu-ți vine a crede ce posezi și regreți că și pe tine te-am luat.

Ți-am deschis ochii, închizându-i pentru ultima dată.

Ai fi preferat să nu-i ai… .

Ți-am pus la picioare apogeul creației tuturor celor dinainta ta, dar și a celor care te vor urma.

Ai fi preferat să nu-l afli… .

Ți-am umplut golul care te-a înrobit, acea neliniște care te-a împins la multe decizii pripite și care ți-a adus fericirea instantanee, dar în timp a rămas doar regretul. Acel gol a dispărut, a fost luat de lângă tine și încă eziți să alegi calea înspre bine… .

Unul după altul, după ce s-au rupt toate lanțurile ți-am dat drumul. Părăsind din vidul într-o clipită, cu entuziasm te ridici, mimezi un zâmbet forțat, cu privirea-n fum sari din pat, deschizi ușa și alergi pe holul îngust până ajungi la peretele care credea-i că are o ușă. Auzi pașii grăbiți în urma ta tot mai aproape, de după colț o siluetă vine și înainte să apuci să clipești sau să scoți vreun cuvânt stinge ultima scânteie din tine.

O luăm de la început, dar, recunoaște, mai devreme sau mai târziu oricum te întorceai la mine! Nu ai fi avut de unde să ști, așa că pentru a nu știu câta oară îți ofer o ultimă încercare, dar nu uita că fiecare ezitare compromite o schimbare și târăște după sine o amânare care creează răni profunde și usturătoare… .

Oniga Dawis

Articolul precedentSperanțe pierdute…
Articolul următorSilviu Avram – Numele drag folclorului românesc
„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.