Și am momente în care îmi vine să urlu, momente în care sufletul îmi e sfâșiat de durere, momente în care tot ceea ce vreau să fac e să plâng încontinuu fără oprire, fără să îmi pese de nimic și de nimeni. Cel mai trist e că aceste momente nu sunt rare, nu sunt ocazionale, ci au devenit cu timpul tot mai dese, au devenit ca o obișnuință pentru mine. Cauza principală pentru aceste momente e dezamăgirea, comportamentul urât din partea celui iubit față de mine, cuvinte urâte de care am avut parte și multe altele. Rămân fără speranță când realizez că nu sunt bine cu mine însumi, că nu mă simt bine sufletește și că nu pot face nimic pentru că cealaltă persoană nu simte nimic, nu conștientizează nimic, nu îl doare nimic și atunci tot ceea ce simt că mai pot să fac e să renunț. Să renunț la tot, astfel mă voi elibera. Durerea se va mai diminua, rănile vor dispărea, iar mulțumirea mea sufletească se va mări și va prinde rădăcini în adâncul meu, dar NU. Nu pot să fac asta. Nu pot și cred că principalul motiv pentru care nu pot e pentru că îmi e teamă, îmi e teamă să nu sufăr și să nu îmi fie dor de tot ceea ce am avut parte sau să regret. Știu, sunt o femeie slabă și mă urăsc pentru asta, mă urăsc pentru că nu cred în mine că o să am puterea să trec peste și să îmi revin și de asta fac ceea ce fac, de asta mă complac de multe ori în situație și nu reacționez. Și când o fac, o fac exagerat, aș zice că nu e bine, dar știu că mai am multe de învățat de la viață și mai am multe lucruri de învățat despre mine și despre oamenii din jurul meu, că nu e totul roz și nu toată lumea se va comporta cu mine așa cum fac eu cu ceilalți. Se zice că ce semeni, aia culegi, e cât de cât adevarat, dar în mare parte în cazul meu, am dăruit iubire și am primit indiferență, am dăruit fericire și am primit tristețe, iar consecința e că plâng mereu, plâng și iar plâng, iar această consecință se vede de
multe ori pe chipul meu.
Pop Alexandra