Roșu.

Limbile de foc îmi ard fiecare părticică a corpului lăsându-mi urme de nedescifrat pe piele. Lacrimile și stropii de transpirație se prelungesc pe trupul meu ca un scut menit să ardă în carne vie. Inima îmi bate cu o viteză de neconceput firii umane făcându-mă să-mi strâng în disperare pumnii secătuindu-mi puterile odată cu ei. Ochii îmi sunt inundați în roșul focului de la intrarea în Infernul lui Hades, dar totodată simțeam cum sufletul îmi îngheață pe dinăuntru, respirația mi se îngreunează și în voluptatea ei îmi pierd cunoștiința.

Mă agăț de singurul liant care încă arde mocnit în vraja sa exasperantă ca un felinar pe ruta 666, luminând un singur şi neexplorat colț al inimii mele, întunericul-alb.

Dar ce sunt toate acestea? De ce mă urmăresc ori de câte ori ies din granițele Lumii-mele-Comune? De ce Lumea-mea-Necomună e atât de sinistră? Încât orice gram de putere pe care credeam ca îl am s-a evaporat odată cu primul pas în ea și m-a făcut să mă simt ca un înger damnat pe pământ .

Doar forța de a învinge care mă învăluie într-un mod mistuitor îmi e unicul combustibil pentru următoarele secunde interminabile controlate parcă de însuși Dumnezeu:,, Această secundă va ține doua minute, cealaltă cinci, următoarea doar un minut, iar ultima, un deceniu pentru că ,, Vulnerant omnes, ultima necat”(,,Toate rănesc (orele), ultima ucide”) .

Și acum vine întrebarea care zguduie cel mai puternic liniștea în Lumea-mea-Comună… . Cine este acest demon care îmi seduce mintea asemenea unei ibovnice făcându-mă tribut pentru poftele ei bolnave? Care îmi bea fericirea transformând-o în panică… . Care se bucură din plin când scările de sub picioarele mele se transformă în nisip mlăștinos îngropându-mă de vie sub ele… . Care deși lacomă pe pierderile mele, așteaptă răbdătoare până în ultima clipă pentru a savura un spectacol cât mai grandios, doar pentru ea … . Dar cine… ? Cine produce atât de mult haos în țara mea fragilă?

Frica.

Frica de a eșua. Frica de a fi judecat. Frica de a fi respins de ceilalți doar pentru că obiceiurile mele normale sunt anormale pentru anumite persoane. Persoane care provoacă o avalanșă aparent invizibilă în exterior, dar distructibilă în esență. Persoane care nu știu ce puteri dețin asupra mea și le folosesc fără să gândească, care mă fac să îmi înghit cuvintele doar pentru a nu le auzi pe ale lor și care mă obligă să mă sechestrez între limitele propriei lumi protectoare într-o singurătate ucigașă. Singurătatea fiindu-mi toxină pentru suflet prin esența de otravă care îmi e atribuită și totodată cu timpul leac vital pentru evoluția mea viitoare spre lumină … .

Deac Alexandra