Armistițiu

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Ne-am intersectat într-un moment în care nici unul nu a fost pregătit pentru celălalt. Am ars îmbrățișat în niște vâlvătăi care uneori ne-au ridicat spre cer, dar care, de alteori, ne-au înăbușit suflul. Ce ai fost tu? Ai fost glasul pădurii, al munților și al înălțimilor. Ai adus în viața mea o urmă de prospețime pe care n-am mai întâlnit-o niciodată. M-ai trezit dintr-o lungă reverie care nu mi-ar fi adus în final decât distrugere. Și m-ai contopit în îmbrățișările tale cu tot ce-nseamnă verdele, cu tot ce-nseamnă speranța, cu tot ce-nseamnă viața și dimineața. Mi-ai fost așa cum nu mi-a fost nici un pământean. Mi-ai fost trofeu și apogeu al vindecării atâtor răni reprimate și ascunse. Dar cine am fost eu? Ei bine nu știu dacă ai aflat vreodată cu adevărat. Și asta pentru că am avut mereu acea notă subtilă de dramatism ce nu stă în lumina dimineții. M-am ascuns de razele soarelui. M-am ascuns de claritate și de adevăr într-un moment în care mi-am simțit umerii grei și ochii umezi. M-am ascuns în întuneric pentru că întunericul îți permite să fii slab și, dragule, am avut prea multe căderi pentru a permite luminii să le împrăștie prin lume. Ne-am intersectat într-un moment în care soarele a apus, un moment în care timpul s-a oprit și ne-a făcut loc ca să ne desăvârșim iubirea. Și ne-am iubit. Intens. Profund. Sincer. A fost cred că singurul moment în care întunericul și-a plâns dorurile pe umerii luminii. Păcat, dragule, că nu am rezonat. Păcat că m-am închis din nou într-un întuneric rece precum suflul mării. Pentru că dacă tu ai reprezentat paloarea munților, ei bine, eu m-am regăsit în chemarea mării, în urletul valurilor ce se izbesc de stânci. Tu nu ai înțeles chemarea mea spre dramatic. Tu nu ai înțeles dorul meu de nemărginire și puterea pe care mi-o luam doar din valuri. Tu nu ai înțeles că nu aparțin nimănui pentru că nu mi-am aparținut nici măcar mie însămi. M-am dizolvat în atâtea zeci de clipe mărunte pentru un gram de fericire, pentru o secundă de nemărginire care s-a lăsat așteptată prea mult și care a trecut pe lângă mine ca și cum n-ar fi fost. Și nu mă forța să trăiesc în lumină pentru că nu sunt pregătită pentru armistițiul lumilor din mine. Promit că nici eu n-o să-ți arunc pe umeri mantia întunericimii pentru că știu că n-ai rezista un moment în pulberea pe care mi-am creat-o din neputința de a avea un gram de fericire reală. Te voi aștepta, deci. Acolo unde ne-am iubit în clipa cea dintâi. La apus. Unde ne întretăiem, unde ne contopim în același vals primordial care ne-a învățat de ce iubirea e slăvită încă de la începuturile lumii.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul facultății „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*