Sinele rătăcitor

"în Texte" by

Eram singură într-o liniște primordială ce mi-a anesteziat simțurile. Nu mai exista timp, nu mai exista ideal, nu mai existam nici eu. Într-o încercare de a descoperi de unde provine acea lumină tainică, care de multe ori mi-a acaparat până şi cele mai întunecate gânduri, m-am contopit cu absolutul. Eram una cu vuietul prelung al munților, cu vântul rece de iarnă care îmi mângâia părul … . Nu mai știam unde se termină sinele meu și unde începea eternitatea … . Zăpada mi-a ținut loc de trup, iar cerul mi-a fost vale a gândurilor. Copacii îmi erau semne ale bătăliilor pierdute, ale momentelor în care am alunecat pe o culme a visării doar pentru a mă ridica de zeci de mii de ori mai sus. Și-apoi a apărut el … . A strălucit cu puterea unei fericiri suspendată în etern. Mai frumos, mai profund și mai dureros ca niciodată. Tot acest spectacol doar pentru a spune rămas-bun. Ne-am atins pentru o secundă mâinile, ne-am iubit fără să scoatem un cuvânt, apoi l-am privit apunând maiestuos, cu orgoliul celui care are sceptrul universului în mâini. L-am privit și o parte din mine s-a frânt odată cu el … . Întunericul m-a cuprins – a fost doar începutul unei morți lente, agonizante, dar una de o frumusețe cinică care m-a îmbrăcat și colorat în luminile sale. Pe mine, trupul și sufletul meu, trupul și sufletul lumii. Apoi a coborât alert, fără să-mi ofere șansa reală de a-i spune cât de mult l-am iubit … .

Foto: Iacob Petraşcu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*