Când „destul de bine” e „perfect”!

"în Păreri și opinii/Texte" by

Aseară am distrus un obiect prețios. Îl aveam de câteva ore doar. Din neglijență. Se întâmplă!
Eram nerăbdător și plin de anticipație. După ce s-a întâmplat, am avut un sentiment de regret și de dezgust. Azi mi-am dat seama că, până să îl am, mă atașasem de idea lui și de valoare lui estetică, pe care o exacerbasem până atunci. Era perfect. Dar tratamentul meu „destul de bun” nu era suficient de bun, de data asta. Și aici voiam să ajung.

Viața oamenilor este un ansamblu de fapte și atitudini asupra exteriorului. De regulă făcute bine sau cu intenție de bine. Sunt foarte puțini oamenii care voit fac lucrurile rău. Și atunci, pendulăm între a face „destul de bine” și perfect. Cei care fac lucrurile doar într-un fel sunt fie superficiali, în primul caz, fie perfecționiști în al doilea. Și atunci cum știm când să alegem atitudinea corectă?

Depinde dacă ești o persoană pragmatică sau idealistă. Dar atitudinea noastră ne definește astfel, sau faptul că ne definim într-un fel ne determină atitudinea? Cu alte cuvinte, suntem rezultatul a ceea ce facem sau ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem noi? Personal, prefer să nu mă definesc. Pentru mine, a mă defini înseamnă a mă limita. Și atunci, faptele îmi devin fie propria închisoare, fie singura expresie a libertății. Pentru că doar ele, faptele și, deci, atitudinea față de exterior, pot oscila între „suficient de bine” și „perfect”. Și cred că fiecare dintre cele două merită un capitol aparte. Până atunci, iată cum se răsfrâng cele două asupra vieții mele, în diferite ipostaze! Mai întâi asupra condeiului.

Scrisul îmi destăinuie ambele atitudini. Îmi dau seama că perioadele în care nu scriu sunt perioadele sub imperiul perfecțiunii, având impresia că doar ceva deslușit merită atenția celorlalți și privilegiul posterității. Dar, iată, perfecțiunea nu produce. Imperfecțiunea e creație! În plus, aveam obiceiul de a revedea, cu spirit critic, ceea ce am scris acum doi-trei ani sau mai mult. Prost obicei! Eu fiindu-mi cel mai exigent critic, uneori eram jenat de impertinența a ceea ce am scris acum câțiva ani – această senzație este totuși un semn pozitiv că am mai acumulat ceva între timp. Însă când aș fi suficient de deslușit și pertinent să scriu? Peste câți ani? Față de ce repere obiective? Cu ce scrieri să mă compar? Când va fi ceea ce scriu „suficient de bun” pentru a fi scris?

Răspunsul este simplu și încurajator: nu există răspuns la această întrebare! Orice exercițiu de creație își are timpul lui. Nu are nevoie de etalon. În plus, ca orice îndeletnicire, practica duce spre perfecțiune. Nu există „prea devreme” pentru a scrie. Acesta este concluzia și imboldul meu pentru cei care vor să-și împărtășească gândurile: scrieți de azi! Transformați-vă ziua de azi dintr-una „perfect” scursă din viața voastră într-una „destul de bună” pentru a fi adăugată la șiragul poveștii voastre…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi