Cine ar fi spus că, în negura existențialismului îmbinat cu filozofia absurdului, ai putea găsi un optimism real, autentic, aproape „salvator”. Cu atât mai mult, într-un titlu – concept atât de dezolant și descurajant precum cel al celebrului mit. Și totuși…

…Într-o disertație îndrăzneață, Camus reușește, sub imperiul contestării paradigmelor consacrate, să convingă de sensul existenței noastre. Deși, culmea, cartea începe prin a trata „singura problemă filozofică într-adevăr importantă: sinuciderea”. Pentru că, vrem nu vrem, întrebarea dacă viața merită trăită sau nu frizează atât superficialitatea cât și cele mai profunde ascunzișuri ale minții umane.
Nu analizez această carte la cald ( am citit-o la finele anului 2015 ), însă rețin în această primă parte a ei paralelismul dintre filozofia absurdului ( premisa mitului lui Sisif ) și problema metafizică a menirii noastre și a discernământului existenței. Mi s-a părut cel puțin stranie alternanta între pesimismul și optimismul existențialist. Însă, dacă, precum în cazul meu, nu aceste prime capitole v-au făcut să luați în mână cartea, putem trece mai departe.

Mai departe însemnând secțiunea numită sugestiv „Omul absurd”, cu cele trei capitole ale ei pe care le-am găsit magice și revelatoare: Donjuanismul, Comedia și Cucerirea. Contrar aparențelor, laitmotivul acestei secțiuni, Don Juan, este un simbol. Nu atât de mult sexual, cât un exponent al omului care găsește sens în viata – în această viață. Om care, deși aparent superficial, iată, reușește să dea un sens real și profund existenței sale efemere dar unice.
Camus reușește să combată aici două paradigme profund întipărite în cultura umană, în special cea occidentală, din care facem și noi parte. Mai întâi, arată cum această viață merită și trebuie trăită pentru ce este ea – nu ca un test intermediar premergător unei vieți de apoi sau a unei eternități anoste. Simultan, aruncă în derizoriu ipocrizia iubirii și a prejudecăților sexuale ale „lumii actuale”, într-o manieră atât de elegantă și de nepătimașă.
Dragostea, precum viața în general, nu se trăiește „politically correct”. Ea își are propriul suflu și propriile reguli intrinseci. Abordarea în afara acestor „reguli” este doar o frizare superficială și ne transformă în ipocriți. Ba, mai mult, pentru a-și proteja orgoliul rănit de incapacitatea de a trăi și a iubi cu vervă, grosul umanității se complace în a-și inventa „repere morale” care ponegresc și ostracizează tocmai pe cei suficient de curajoși a renunța la ignoranță:

Dragostea, precum viața, este împlinită prin simțământ, emoție, trăire, autodepășire, entuziasm și adevăr. Orice altă atitudine este zadarnică sau zădărnicește existența.

Pentru a înțelege în mod corect și profund esența scrierii lui Camus, trebuie să ne înțelegem rolul efemer, prolific și însărcinarea cu menirea de propagare a condiției umane de adult. Pendulând între cele două stări, de Eros și Thanatos, omul nu are decât șansa de a se împlini „aici și acum”, în această ipostază cu care s-a născut și cu care se va stinge. Neînțelegerea morții nu te absolvă de ea, însă ea are același efect final precum înțelegerea ei. Neînțelegerea vieții, însă, înseamnă o cruntă irosire. Irosire pe care o minte cu adevărat rațională și „trează” nu și-o va permite:

 

În spectrul diversității umane, cea mai frecventă reacție la aceste idei este una de respingere, amestecată de o neînțelegere naivă și inofensivă:

Problema survine atunci când viciul invidiei și al ignoranței își face loc în mentalul colectiv, strict conservator și superficial. Și presiunea mulțimii intervine asupra curajului eliberator al individului care abundă de viață. Colectivul nu trăiește. Pur și simplu se conservă. În schimb, individul trăiește. Și, în licărirea sa de dragoste pentru viață, demitizează uneori văgăune ale spiritului uman care nu au mai văzut lumina adevărului de milenii. Dar, of, ce capcană dulce e complacerea. Și ce irosire a vieții…

Urs Gavrilă