Pisici – Ai putea să nu le iubești? [2/3]

"în De simțit" "de POV21"

De mii de ani încoace conviețuim. Sunt foarte prietenoase, dar uneori inabordabile, constituie o companie plăcute, dar pot fi și enervante; sunt foarte curioase și jucăușe, dar cea mai mare parte a zilei și-o petrec dormind. În același timp, sunt feline extrem de periculoase – prădători feroce înzestrați cu o construcție a corpului, cu abilități și cu „arme” care le permit cu ușurință să curme viața multor viețuitoare de dimensiuni medii și mici… Așa am început, acum cinci luni, primul articol al acestei serii – aici.
M-am gândit eu că internetul nu e deja suficient de plin cu pisici.

De această dată, în loc să încerc o culegere de informații mai mult sau mai puțin utile – date istorice, curiozități ori păreri personale, m-am gândit să expun povestea unui iubitor de pisici:

Viața cu o pisică

Pisica din poză: O cheamă Papi. Sau Papi Șosețica, din cauza lăbuțelor ei albe. Un mare vânător de șoareci, care are o atitudine de aristocrată. Cum să n-o iubești?

Viața cu o pisică… Cum e viața cu o pisică? Pot să spun că e în multe feluri, numai plictisitoare nu. O zi aparent banală se poate însenina când, întâmplător prietenul felin îți aduce la ușă o pasăre sau un șoricel. De ce oare face asta? Ca să își demonstreze măiestria sa într-ale vânatului.

Sau când îți vezi preaiubita pisică cu un pește în gură și te întrebi de unde anume a putut să îl fure.

Pot să spun că nopțile înainte de a avea pisici îmi erau mai liniștite, într-adevăr… Nu eram trezită de pașii lor micuți pe pieptul meu, încercând să mă transforme în patul lor personal; nu auzeam mieunături care cereau mâncare și, cu siguranță, nu mă trezeam în sunetul diverselor lucruri aruncate pe podea.

Dar m-au supărat acestea? Nici pe departe! Ei bine, poate doar la început. Dar cu timpul, înveți să apreciezi că pisica te place într-atât de mult încât să doarmă pe tine, înveți să zâmbești când te privește cu ai ei ochi mari și miaună, întrebându-te unde e mâncarea, și înveți să treci peste micile lucrușoare distruse, așa, ocazional.

În perioadele mai grele, pisicile îmi sunt alături și mă sprijină cum pot ele.

Ce ar fi sesiunea fără una din prietenele mele feline cuibărită confortabil în poala mea? Cum aș putea să trec peste tristețea care apare subit, dacă nu ar fi lângă mine una din pisicile mele, maestre în tors?

Pot să fie prezente și să nu facă absolut nimic – pot să doarmă, să se aranjeze sau doar să se uite la un perete gol ca și când o creatură care îmi scapă mie s-ar afla acolo. Chiar și când nu fac nimic, simpla lor prezență poate să invoce nenumărate amintiri și să-mi aducă un zâmbet pe buze.

Asta a fost partea sentimentală, ca să zic așa.

Dar pisicile sunt și animale foarte practice. În fiecare toamnă, apărea problema șoarecilor, care dispăreau foarte greu – nici capcanele, nici otrava nu părea să funcționeze. Problema asta s-a rezolvat definitiv când am adus-o la mine acasă, acum trei ani, pe Papi.

Papi era o pisică foarte micuță, dar a prins toți șoarecii care se ascundeau în casa mea – șapte în total, și nici nu știu cum de i-a găsit. Cert e că din acel moment, nu am mai fost deranjată de șoareci niciodată.

Revenind la sentimentalisme, pisicile pot avea foarte multă încredere în omul lor. Știați asta? Una din pisicile mele și-a născut puii în patul tatălui meu; nu am mai avut până atunci vreo pisică care să creadă în mine și în tatăl meu atât de mult.

Bineînțeles că nu ne-am putut supăra – oricum, așternuturile se pot spăla. Iar, apoi, când au crescut puii, pisica respectivă dormea cu ei în patul tatei, lângă el. Iar el trebuia să doarmă cu foarte mare grijă, ca nu cumva să strivească vreunul din micile ei ghemotoace de blană. Parcă chiar noi am fi fost părinții puilor.

În încheiere, aș vrea să mai spun că: te obișnuiești cu o pisică și uneori ajungi să o iubești ca și cum ar fi propriul tău frate, soră, sau chiar copil. Asta face eventualele despărțiri extrem de dureroase (din experiență spun asta), dar merită să iubești acel mic animăluț cu toată puterea ta de a iubi.

Viața cu o pisică? Dar cu mai multe pisici?

Familia e importantă, indiferent de specie, da?

De aceea am o familie de pisici pe care o iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine.

Capul familiei e Papi, bineînțeles. Cu ea a început familia.

Apoi au urmat puii ei, dintre care a rămas doar Pikachu, sau cum îmi place să îi spun tancul meu rusesc:

Pierderile celoralți pui ai lui Papi au durut ca și când mi-ar fi murit o rudă apropiată… Din familie a mai făcut parte Negruța, timp de câteva luni, dar i-a căzut victimă unui vecin.

Să ne întoarcem la lucruri mai vesele. Cea mai tânără membră a familiei e Botic, pe care o alint Mini-pisica, pe care am adoptat-o de la o vecină. Încă de când era un pui a dormit lângă tata în pat. Aparent, el e omul ei favorit dintre toți pe care i-a întâlnit.

Atât.

Mi-a plăcut această povestioară. Mulțumesc, Mio! Mai mult decât toate informațiile și curiozitățile din lumea asta despre aceste creaturi fascinante, aparent, contează faptul că poți avea atât un sprijin, un partener de joacă, cineva care să te asculte, un prieten și, nu în ultimul rând, o familie. Bine, bine, știu. Dar, Dawis, sunt doar niște animale. Concret, fără ceea ce ne face pe noi diferiți de ele, adică faptul că noi, oamenii suntem mai greu de înțeles dacâ încercăm să deducem ce și de ce suntem așa. E puțin ciudat, dar ele se numesc pisici pentru că noi le-am pus numele așa. Nu? Dar indiferent că este pisică, câine, om, peștișor, pasăre, elefant, ori altă creatură care consumă oxigenul și alte resurse ale acestei planete… într-un fel sau altul, manifestă atașamentul, apartenența și, cu puțin curaj o spun, afecțiunea.

Borteș Mioara

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*