Spitalul de…timp

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Eram voluntară la spital de 7 luni, 11 zile și 16 ore. Da, știu, par o fire pragmatică, o persoană căreia îi plac orele și cifrele fixe, totul la minut și secundă. E o simplă aparență care este, ca de obicei, înșelătoare. Sunt visătoare, aiurită, mereu cu capul în nori. Cred în iubire idilică, în idealuri niciodată prea înalte ca să poată fi atinse, iar pentru mine cuvântul ,,incurabil” este un simplu mod de-a spune ,,prelungit”.
Și acum să revenim la exactitatea cu care m-am referit la timpul pe care l-am petrecut ca voluntară la spital. Pentru orice bolnav, o oră înseamnă încă o șansă, încă o speranță materializată, posibilitatea de a transforma coșmarul într-un vis frumos și pe cel din urmă în cel dintâi. Am observat asta atunci când bolnavii mă întrebau ,,cât e ceasul?”. Eu le răspundeam din amintiri sau în urma unor calcule făcute cu viteza luminii, calcule-fulger. În cel mai bun caz, mă ghidam după un ceas a cărui ace se zbăteau între două cifre, mi-era prea greu să spun o oră precisă. ,,Trei și 20!” le răspundeam cu indiferență, fără mari bătăi de cap…După ce-și verificau singuri, cu efort, ceasul , îmi reproșau nervos ,,De ce m-ai mințit?! E trei și 23! Se vede că n-ai fost bolnavă niciodată. Altfel ai fi- nțeles că un minut te poate ridica di n patul ăsta îmbâcsit sau te poate arunca direct în sicriu…”
De atunci sunt precisă. Le spun ora, minutul și secunda, fără să mă enervez. Nu sunt plătită pentru ceea ce fac, o fac din suflet, de bună voie, voluntar. Mi se pare că dacă aș percepe vreo taxă ca să am grijă de niște suferinzi, mi-aș pierde empatia, aș deveni un om care radiază la vederea unor bucăți de hârtie marcate cu cifre, simboluri și persoanlităț, ori niște cercuri de metal rece. Aparent sunt ajutorul nevăzut cu care poți cumpăra orice, îți poți întreține fericirea și/sau (re)stabili poziția venerabilă în societate.
Mie mi-e de ajuns să văd oamenii ieșind zâmbitori și vindecați pe poarta spitalului, șoptind discret sau nu ,,MULȚUMESC!”. ,,Prostii!” spune mătușa care în decurs de o zecime de secol și încă nouă unități mi-a fost mamă, tată, stăpână, frate, călău, salvator, înger și demon. Ea susține că nimic nu e gratuit, că orice are un preț și că oricine care face ceva benevol și fără plată este fie prost, fie prefăcut. Îmi spunea mereu că visurile se construiesc cu cărămizi materiale, nu cu pietre luate dintr-un râu fantastic ce susură cu calm în ochii oricărui visător. Voiam să devin artistă, mai exact artistă de teatru, dublă artistă- actriță și regizoare. Spitalul era ca o scenă unde puteam să repet fără să fiu întreruptă. Pentru orice era nevoie de un scenariu și puțină actorie. Să le spui bolnavilor că în următoarea zi vor fi supuși unei operații de 14 ore, să-i minți că livhidul din perfuzie este glucoză, nu morfină și să le dai rudelor o geantă cu lucrurile apropiatului lor care tocmai a ,,plecat”…O geantă și plină și goală, în același timp. Trebuia să fii liniștit chiar dacă agitația te copleșea, trebuia să-ți păstrezi calmul chiar de enervarea mușca nemilos din tine și trebuia să te menții uscat chiar dacă te înecai în râul propriilor lacrimi. Dar eu consideram munca mea un exercițiu, ce-i drept unul prea dureros, prea real, prea verosimil, deloc artistic…

Elevă la Colegiul Național ,,Andrei Mureșanu'' clasa a X-a, profil filologie, pasionată de literatură, limbi străine, teatru și tot ce înseamnă artă. Dornică să încerc cât mai multe activități prin care să mă descopăr pe mine însămi și să cunosc cât mai mulți oameni.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*