Plutind în eter [9/13]

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Privindu-te, răpus de întristare, după un ocean întreg de lacrimi, încă nu pot accepta cum valurilor care ți-au străbătut integritatea le am oferit lumină. În taina eternă a nopții, când aș fi crezut mai puțin, ți-ai înfipt în a mea soartă colții.

Ți-am încredințat o cale… mi-ai dăruit atât de multă ură… până nu a mai rămas din mine nimic din ce am fost. Avându-mă pe aproape, credeai că îți voi exalta toate dorințele tale nerostite și cumplite? Din nou, o privesc fără a spune nimic și o aud ca pe un ecou rătăcit în gândul meu.
– Chiar așa?
– Dragul meu, îți amintești când de pe marginea acestui dig m-ai admirat cu multă căldură?
Cum aș putea să uit? Mă priveai, mă admirai, mă adorai, mă respirai, mă doreai, mă strigai, mă ascultai, mă căutai peste tot… Când razele Lunii îți trasau o cale până în mijlocul mării te durea că nu o poți urma. Inert, incapabil de a renunța… Copleșit de moment, ignorat de toți și așteptat de tine.
Ce să fii făcut?
Unde altundeva să-mi găsesc rostul?
– Dar știai că îți voi aduce doar durere și ură? spuse ea, întinzându-și mâinile în jurul meu.
– Dacă așa este durerea, prefer să nu mă lipsesc de ea.
Ah. Un singur minut și simt că mă sufoc.
Rămân fără aer și… nu înțeleg ce simt.
Lacrimi. Lacrimile ei. Le simt cum fierbinți se scurg de pe obrajii ei, trecând pe umărul meu, inundându-mi tricoul.
– Crede-mă! Nu aș fi crezut că se va întâmpla aşa ceva… Aș fi vrut să-ți pot șterge totul, să-i vin de hac până și la umbra care te urmărește.
– Pentru a nu avea pe nimeni mai aproape decât pe tine?
– Exact. Chiar în acest loc ți-ai dovedit eternitatea… venind la mine. Nu ar fi fost altă cale.
– De când te-am întâlnit nu mai înțeleg nimic, dar mi-am dorit de la tine încă o zi senină.
– Dar o noapte cu Lună plină?
– Da, cu puțină muzică în surdină.
– Și cu cerul înstelat deasupra noastră.
– Și ai de gând să rămânem aici toată noaptea?
– Să admirăm împreună cerul, toate stelele lui.
– Crezi că vom fi fericiți?
– Plictisiți…
– Oricum, cine ne-ar vedea ar spune că suntem doi aiuriți.
– De a Lunii pline dâre de lumină înebuniți.

Ăhh.
Unde sunt?
Ce e această căldură?
Printre perdelele gri, razele Soarelui după-amiezii și-au făcut loc pentru a mă scoate din transă.
O durere cumplită.
O durere cumplită îmi mistuie corpul la fiecare mișcare.
Ea… Eram…
Îmi pare cumva familiar acest loc. Ajungând cu greu la întrerupător, iluminând încăperea, pierdut cu privirea… încremenesc.
– Nu se poate!
Acea bucătărie jegoasă, cu toate farfuriile lăsate murdare în chiuvetă și cu stratul de praf aşternut peste tot, tapetul decolorat și decojit…
Ce tot spun? Acest loc… fiecare dintre camere era groaznică, nelocuibilă și într-o condiție lamentabilă, asemenea propriei mele vieți.
O aşteptam.
Speram că mai devreme sau mai târziu voi putea da dovadă de ospitalitate, îmi doream ca într-o bună zi să se răzgândească și, în trecere, să bem împreună o cafea… să povestim.
Eram atât de curios cum îi este viața, dar niciodată nu mi-am găsit curajul să restaurez o ambianță mai plăcută în a mea.
Au trecut multe zile, chiar luni; am aşteptat în liniște și nici nu mi-am găsit cheful pentru a mă obosi să schimb ceva.
Absolut nimic.
Nimic la mine, nimic în acest hazard în care am trăit… nimic, nimic, absolut nimic.
Nu munceam mult, lipseam și eu din această grotă câteva ore în fiecare zi. Așteptam cu nerăbdare să mă pot întoarce, doar pentru a mă simții în siguranță, lăsându-mă cuprins de farmecul nopții.
Iubeam acele ore din noapte, le petreceam admirând cum totul în viața mea se destramă, eram acompaniat doar de muzică, multe sticle și fum, evident… cât îmi permiteau banii. Uneori mă simțeam nemulțumit, voiam mai mult, dar nu ar fi fost frumos din partea mea să fac rău cuiva pentru propriile mele aspirații.
Era foarte important pentru mine, mă străduiam din răsputeri să termin cât mai multe sticle, cât mai multe pachete de țigări.
De ce oare? Nu-mi pot explica… Într-un fel sau altul, îmi plăcea să le găsesc peste tot. Să găsesc sticle goale sau, dacă aveam parte de un impuls de furie, ce rămânea din acele sticle peste tot. Bucătăria, dormitorul, living-ul, baia, balconul… întreg apartamentul îmi era precum un tomberon supradimensionat. De multe ori mă întrebam când oare propria-mi creație va prinde viață și mă va înghiți de viu.
Mă întrebam uneori când voi avea norocul, pe la ora trei, patru sau cinci dimineața, după încă o noapte minunată, frânt de oboseală, amețit, în timp ce mă ridicam de pe acest scaun din bucătăria asta mică și dezordonată, să-mi pierd echilibrul și să adorm printre toate cioburile adunate… Ah. Putea oare să fie atât de simplu?
A, da. mai e o cameră, una pe care o foloseam pentru a depozita diverse lucruri, e plină de cutii, de amintiri, acel loc nu am avut curaj să-l degradez pentru că am pierdut cheia și nu voiam să distrug ușa.
Odată cu timpul mi-a trecut și intersul pentru a face apartamentul primitor și am început să mă obișnuiesc cu toate exact așa cum erau. Ar fi fost o crimă, pur și simplu inadmisibil să mut vreo şosetă sau să arunc una dintre cutiile de pizza, iar de sticlele tefere sau sparte, care îmi erau precum cea mai frumoasă operă de artă nu are rost să mai amintesc.
Acasă… sunt acasă?
Nu-mi pot crede ochii! Cum am făcut asta? Cum a făcut asta? Cum m-a adus aici?
Mai mult…
Unde e ea?
Oare unde e ea?
Mă simt atât de obosit, lipsit din tălpi până în creștet de vlagă. Dar e frumos, acum e atât de frumos acest loc. Poate am trăit într-un coșmar cumplit; chiar dacă poate mă voi trezi curând, am parte de cel mai frumos vis.
Acum înțeleg.
Înțeleg ce îmi lipsea…
Nu puteam vedea mai departe de acești pereți care mă sufocau în fiecare seară.
Nu puteam să văd, să aud, să cred, să vreau să fiu… nimic altceva și nimeni altcineva.
Singurătatea.
Doar singurătatea îmi era alături.
Acele momente interminabile, reverice într-adevăr; eterne pentru mine și inutile pentru viața mea… precum o colivie frumos colorată în care dansam prin fum, lipsit de răgaz, stors de chef și fără câtuși de puțin haz.

Cine… Ce am ajuns?!
Speram să-mi fie alungată mahmureala de puțină apă rece. Nu știu cât am stat în bucătărie, dar deja îmi era incomod acel scaun și gâtul a început să mă înjure după acele opt țigări.
Focul…
Focul din mine care acum arde în neștire… nestingherit, neașteptat, neacceptat și nedorit; măcinându-mă lent pe dinăuntru, puțin câte puțin se frâng bucăți propria-mi suferință, durere tămăduitoare asemeni cioburilor de sticlă în care mi se reflectă privirea încețoșată.
– Și acum…
– Și acum…
– Ce nai…?! tresărind, întorcându-mi crispat capul.
– Calm. spuse, sprijinită de tocul ușii de la baie, stând cu mâinile încrucișate.
– De unde ai apărut?
– De ce ai făcut asta? Am lipsit doar câteva ore pentru a face cumpărături.
– Ce mi-ai făcut?
– Am adus mâncare, cafea, ceai, țigări și încă câteva chestii care te vor ajuta să-ți revii.
– Serios?! Sper că glumești…
– Calmează-te! Ar fi trebuit să fii inconștient încă câteva zile. Nu înțeleg cum faci asta, te acomodezi foarte repede, dar forțezi prea mult acest corp.
Prefer să nu mai spun nimic. Se comportă de parcă nu ar știi nimic, de parcă nu ar înțelege. Nu mi se pare amuzant. Chiar deloc…
Cum aș putea să fiu aici?
Cum aș putea eu să fiu alături de tine?
Sunt alt om și mi-e atât de greu să înțeleg asta.
– E atât de simplu… vorbește cu mine.
– Gândurile-mi sunt neclare….
– Și acțiunile pripite.
– Mă simt precum un înger cu aripile frânte…

Și o privesc în ceea ce a rămas din oglinda pe care am spart-o adineauri, dominat de un impuls de furie, o petrec cu privirea. E atât de frumoasă, ceva s-a schimbat la ea, dar încă nu îmi pot da seama ce.
Dar eu… nu sunt eu! Nu voi fi eu niciodată. Ochii, fața, părul, corpul, viața… nu-mi aparțin, mi-au fost încredințate de ea.
Cum aș putea să trăiesc cu așa ceva?
Așa o durere cumplită, viața-mi toată mi-e ruginită și propria-mi inexistență a fost, probabil, valorificată de a ei disperare.
Îi simt atingerea mâinii pe umărul meu precum a fost prima dată. Sângerând, sprijinit de chiuvetă, pierdut prin propria mea minte nu i-am sesizat pașii. E lângă mine. Aproape. Prea aproape…
– Și nu ai vrea să nu mai fiu nevoită să caut pentru rândurile gândurilor tale alinare?
– Cum?
– Încercând să înțelegi că oricât ți s-ar părea de impresionant și facil să distrugi, nu ești decât nesigur pe tine. Ești instabil și confuz, în acest moment ai putea arunca în aer întreg blocul. Cu nimic nu te-ar ajuta! Bine?
– Ce vrei să spui cu asta?
– Tââââmpitule! Ai spart o oglindă foarte frumoasă. M-am chinuit să o scap în dimineața asta de jegul adunat de tine luni la rând.
– Ă… Tu ai făcut asta?
– Doar nu crezi că prin magie a ajuns acest loc atât de frumos și curat, dar nu asta contează acum. Fir-ar, nu ți se oprește sângerarea.
– Și ce?
– Ești slăbit, nu am de unde să știu cât reziști așa. Hai! trăgându-mă după ea câtre dormitor.
– Bine, dar…
– Șhh! Imediat se înserează, te pansez, te îmbraci frumos și ieșim la o plimbare.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*