Exact atunci când nu mai crezi…

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Fiecare dimineață întoarce o nouă pagină în povestea vieții tale. Fă-o să fie memorabilă! Da, exact despre asta vorbesc. Începutul unei noi zile este oportunitatea unei noi povești pentru fiecare dintre noi. Planurile prea detaliate de viitor sunt inutile; deși azi toate merg prost și trăiești cu principiul că le-ai trăit pe toate și că nu se va mai întâmpla nimic palpitant cu viața ta, s-ar putea să te trezești a doua zi cu o mare surpriză de la viață, făcându-te să îți reproșezi simpla expresie: Ce prost poți fi! Incapabilitatea noastră față de minunata poveste pe care noi o numim viață ne va surprinde până la final cu sentimente, trăiri, lecții și oameni noi. Niciodată, lucrurile nu se opresc într-un punct, atâta timp cât pulsația din vene și bătăile inimii există. Despre lecția asta va fi și următoarea poveste…

 

Într-o dimineață de septembrie:

Cerul era năpădit de ceață, un aer rece și înecăcios, era într-un ambient macabru cu copacii goi și lipsiți de orice speranță, potecile erau noroioase, iar eu priveam pe geamul de la mansardă în strada goală și lipsită de orice suflet muritor. Aveam un moment de contemplare cu imaginea vizuală din fața mea și încercam să creez mici povestioare fictive cu detaliile. Într-un moment de neatenție, paharul din mâna mea stângă sărută podeaua cu un sunet puternic, trezind vocea mamei din bucătărie și totodată lăsând să doarmă contemplarea în care eram cufundată.

-Ce naiba tot faci? Tu nu ai școală? Coboară!

Într-adevăr, uitasem de responsabilitățile mele monotone și de lucrurile care țin de mine; eram într-o perioadă destul de deprimantă și nu mai știam nimic de prietenii mei. A fost o vară grea… s-au întâmplat multe, pe lângă muncă și trezitul dimineața, am mai oferit și ocazia unor oameni fără rațiune și suflet să mă joace în picioare, în apusuri pe care le puteam petrece admirând bolta roșie a cerului. Nu mai vedeam nimic bun în viața mea; oameni, părinți și amintiri au fost influențele care mi-au distrus în totalitate speranța și puterea de a mai crede în ceva. Eram inertă, goală și cu ochii obosiți, pierdusem kilograme și umpleam scrumiere în fiecare noapte. Am avut o perioadă în care nici măcar muzica nu o mai suportam în căști, așa că lăsam mereu pe fundal melodii pe care să nu le înțeleg prea profund.

Eram sătulă și obosită, însă, deși ideea de a ieși puțin din colivia toxică în care trăiam și eram sigură că e mediul meu natural îmi displăcea, i-am spus mamei că voi pleca la școală. Am ales să mă refugiez într-o bibliotecă veche care, de obicei, era goală, mă gândeam că e cel mai potrivit loc să las liniștea să îmi distrugă urechile. Am pornit într-acolo, fumând vreo șapte țigări până la destinație și ținând o sticlă de apă în brațe cu ultimele puteri.

Făceam pași mari și grei, nici nu am realizat când am ajuns. Un aparat de cafea îmi zâmbea din capătul holului, am luat un espresso scurt fără zahăr și am intrat. Totul era pe un ton de cărămiziu, cărțile vechi și prăfuite miroseau a mucegai, am început să mă amuz la asimilarea sufletului meu cu locul degradat în care mă aflam. Mă plimbam printre cărți și am pus mâna pe una dintre ele, o carte de psihologie, scrisă de un pletos cu o biografie drăguță în interiorul coperții.

M-am așezat la două scaune distanță de un individ șaten cu ochi albaștri și pistrui, l-am analizat puțin și am reușit să văd ce citește: un roman de dragoste cu un cotor auriu și pagini numeroase. Am observat că îmi zâmbește, așa că i-am răspuns gestului; îl vedeam cum după fiecare trei pagini citite, mă analiza cu blândețe și reținere. După două ore de lectură asiduă am observat cum rupe un pasaj din carte și o pune subtil la loc, strecurând bucățica de pagină în buzunar. Gestul lui m-a iritat puțin, dar m-a ajutat să intru în vorbă cu el.

-Bună, eu sunt Ioana. Care e numele tău?

Nu mi-a răspuns… în schimb, mi-a făcut semn să iau loc, căci se întoarce. Și s-a întors, cu o carte pe care a deschis-o foarte sigur la pagina două zeci și cinci și mi-a arătat cu degetul exact ce dorea să citesc. Așa am ajuns să vorbesc cu acel individ, prin pasaje prezentate de el din cărți  pe care părea că le știe pe de rost. Așa am ajuns să aflu că e mut și că el discută cu ceilalți prin intermediul unor fraze din cărți. Eram vrăjită de misterul acelui băiat, avea undeva la două zeci de ani; până și parfumul său avea un aer de mister profund, necunoscut. Avea o cămașă albă, exagerat de albă, iar la buzunarul ei purta o pană neagră și o tabacheră cu 5 țigări, i-am cerut una, și atunci am rămas uimită, țigările lui aveau filtre aurii, iar pe fiecare scria câte ceva… „durere”, „trecut”, „oameni plecați”, „depresie” și „insomnii”. A spus că îmi va oferi în fiecare zi câte o țigară. Zis și făcut, timp de cinci zile la rând mergeam la bibliotecă și discutam diverse lucruri cu băiatul căruia nici măcar numele nu i-l aflasem. Pot să spun că în prezența lui toată durerea se evapora odată cu fumul țigărilor primite, toată monotonia dispăruse. Cine ar fi crezut că îmi voi găsi vindecarea tocmai într-o bibliotecă veche în care am ales să mă ascund de societate.

 

Era sâmbătă, puțin soare îmi lumina perdeaua albă de voal. Sărisem energică din pat, mă pregăteam cu nerăbdare să mă întorc la băiatul meu misterios din bibliotecă. Pe drum mi-am amintit că țigările lui le terminaserăm eu, așa că am oprit să cumpăr altele. Viața mea se schimbase treptat, dar rapid; în doar cinci zile mi-am recâștigat prietenii și aprecierea lor, în familia mea lucrurile mergeau tot mai bine, iar ambiția de a promova cu note mari la școală mă bătea la cap să o pun în practică. Intrasem zâmbind în bibliotecă, de la același aparat de cafea din prima zi luasem două cappuccino și mă îndreptasem spre locul meu preferat când… nu era, el nu mai era! Am izbit paharele de rafturi, mă simțeam pierdută, singură, fără nici un refugiu. M-am așezat pe scaunul pe care stătea el, și atunci am observat ceva pe masă: tabachera, pana și o carte. Am deschis tabachera cu grijă, în ea se afla un pasaj dintr-o carte, încercam să mă gândesc de unde e și ce reprezintă. „Frumoasa mea, îngerii păzitori pleacă după ce își fac treaba.”, atunci am zâmbit amar; înțelesesem ce rol a avut acel om în viața mea, de fapt… prefer să cred că nu a fost un simplu om, ci îngerul meu păzitor. Am luat cartea, avea o copertă neagră de piele cu numele meu imprimat pe ea, am deschis-o și era goală, la capătul ei am găsit o scrisoare:

Draga mea frumoasă, îmi pare nespus de rău pentru plecarea aceasta neașteptată! Îți spun cu toată sinceritatea că cineva te iubește foarte mult și m-a trimis la tine. Fără momente de negare, îți pot mărturisi și iubirea și admirația mea veșnică față de întreaga ta ființă. Eu ți-am fost lecția pe care tu ai ales să o păstrezi frumos. Oamenii vin și pleacă, sufletele sunt în continuă mișcare haotică de du-te-vino. Tu, fată dragă, tu ești un suflet veșnic, tu nu pleci niciodată și pentru asta vei fi răsplătită. Fiecare țigară pe care ai servit-o din tabachera înmânată ție a fost vindecarea fiecărui sentiment scris pe aceasta, vindecarea fiecărui sentiment care inhiba amarnic propria-ți existență. Ți-am lăsat o pană de a mea cu care să scrii și îmi pare rău că am plecat subit… Atotputernicul m-a readus în lanțuri, nu am voie să mă îndrăgostesc de tine. Îți doresc rațiune, discernământ și un suflet răbdător la fel ca în aceste minunate zile. Pentru toate întrebările cărora nu am apucat să îți ofer răspunsul, caută-l și îl vei găsi în inima ta.
Cu drag, al tău Lucifer.

Era greu să nu mă gândesc la schimbarea pe care a făcut-o acest suflet pentru mine. Nimic nu mai era la fel, eram vindecată și umpleam tabachera de fiecare dată când scriam cu pana în cartea cu numele meu. Despre asta este vorba în viață… unii oameni își spun povestea și pleacă. Cum alegem noi să o păstrăm sau să o punem în practică după aceasta, depinde de noi. Totul este temporar, chiar și noi… trebuie să învățăm că singura persoană care ne poate doborî cu adevărat suntem noi înșine.

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*