Sunt doar o umbră

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Așa deci, ești aici, dar văd că nu mă saluți. De ce? Eu îți doresc numai bine. Și de ce să nu-ți doresc numai bine? De ce să te ignor cum mă ignori tu pe mine? De ce aș face toate astea? De ce nu le-aș face?

Te înțeleg, pentru tine sunt doar o umbră și nu te încurci cu umbre. Nu înțeleg cum am ajuns așa, dar nu te condamn. Eu îți aduc aminte de trecut și poate nu m-ai vrut acolo sau în continuare nu mă vrei. Eu încă te privesc ca și-atunci, deși o fac printre cioburi de regrete, ruine de fericire și amintiri inexistente. Da, încă am puterea să te văd așa, și de ce nu aș avea?

Și înțeleg că totul e posibil în această dimensiune reală, dar plină de irealități. E posibil să ne mulțumim cu firimituri de iubire, pe care ne chinuim să le interpretăm ca fiind iubire adevărată, deși știm, vedem, simțim adevărul. Dar nu înțeleg cum e posibil să ingnori un om care te-a iubit și poate te iubește în continuare? Nu o știi? Dar cum e posibil să nu vezi acele gesturi mici, dar totuși mărețe, care ți-o demonstrează? Nu întreb pentru mine, întreb pentru un prieten…

Și toate acele amintiri cu mine, ce-ai făcut cu ele? Le-ai uitat? Le-ai arhivat? Le-ai amanetat? Deși pentru tine nu înseamnă prea mult. Îmi vei răspunde vreodată? Eu cred că da. Vrei să știi ce-am făcut eu cu amintirile cu tine? Nu cred, dar îți spun. Le-am transformat în ireal sau cred că tu le-ai transformat, comportamentul tău față de umbra asta care încă nu te-a uitat e de vină. Uneori când mă gândesc la tine e ca și cum m-aș gândi la un străin, când îmi zboară gândul la tine, ignor trecutul, pentru că pare ireal. Și cum nu ar părea când eu par ireală pentru tine?

Și uneori, când ne întâlnim accidental, aleg să-mi las mintea să zburde pe toate drumurile nepavate ale imaginației, așa te ignor eu pe tine. Deși câteodată te întâlnesc și pe acolo, dar și acolo nu mă saluți, acolo și atunci mă ignori mai rău decât o faci în realitate. Cred că așa mă apăr eu de tine, te fac să pari mai rău decât ești. Deși aleg să cred și sper că te-am cunoscut atunci, acolo, pentru cât a fost, un minut, poate două. Nu pot estima cât timp te-am simțit aproape, deși, dacă te privesc acum, nu cred că a fost prea mult, poate nu a fost deloc.

Ciudată e viața, așa-i? Cândva credeam că te iubesc, cândva eram convinsă că te iubesc, dar azi… Azi nici nu mai știu. Nu vreau să cred nimic despre trecut, e o parte din mine și îl accept așa plin de firimituri de iubire, cioburi de regrete și chiar ruine de fericire, la viitor nu mă gândesc, pentru că nu știu la ce să mă aștept și nu vreau să mă aștept la prea multe, iar în prezent tot ce știu e că tu ai fost o iluzie, iar sunt o umbră.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a X a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*