Picături de trecut

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"
Și am dat peste poze de demult. Și le-am analizat cu atenție. Și mi-am dat seama că nu-mi mai trezesc aceleași emoții. Și mi-am dat seama că nu-mi trezesc numai plăcerea de a le revedea. Și m-am surprins. Le ocolisem ceva timp, de rupt sau șters din telefon nici nu pomenesc, nu mă răzbun pe momente frumoase doar pentru că acum nu-mi mai dau extazul clipei din trecut, le accept ca parte din mine, poate, partea cea mai frumoasă.
Aceeași oameni și aceleași emoții doar că sigilate undeva la ani lumină de sentimentele mele de astăzi. Nu mă așteptam să simt asta vreodată, mă refugiasem în prezentul etern al clipei care m-a copleșit. Ar trebui să simt dezamăgire? Fericire? Tristețe? Nu știu. Nu simt nimic special. Mă văd pe mine înconjurată de oameni, de zâmbete, de emoții amplificate de nenumărate ori. Mă simt bine și în prezent și în trecut. Aceeași ființă doar că a mai trecut ceva timp în care am simțit aceleași emoții alături de alți oameni, am schimbat percepții, m-am înecat în sentimente, am călcat sentimente în picioare sau, pur și simplu, am privit în albastrul cerului și m-am redescoperit.
Mă simt ca și cum aș vizita o clădire abandonată când mă gândesc la mine „de atunci” Nu știu de ce, eu mă împac la fel de bine cu sentimente împăienjenite cum mă împac cu sentimente care abia încolțesc în sufletul meu. Poate că urcând pe scările amintirilor mă dedublez. Eu „de atunci” se întâlnește cu eu „de acum” și e un șoc. Eu mă știu pe mine „de atunci”, dar eu „de atunci” habar nu are cine, stând pe o scară în colț, o privește melancolic în lacul din mijlocul camerei care se prezintă a fi trecut. Iar din când în când mai aruncă câte o piatră care lovește în nimic.
Abandonez colțul, cobor scările și mă întorc în prezentul meu. E mai bine aici, unde trecutul mai aruncă câte o poză, un sentiment, o persoană doar ca poate, poate mă întorc acolo. Nu mai vreau să trăiesc ce am trăi o dată. Ce rost mai are? Nu mai simt aceleași emoții, nu mai văd la fel persoanele, doar cobor mereu același scări, de la același etaj, mă reflect în același lac al trecutului. E inutil. Mă chinui pe mine.
Îmi place să zbor printre poze, amintiri și sentimente din trecut. De fiecare dată când dau de o fărâmă de trecut o pană îmi mai crește pe aripi, să pot zbura și spre viitor cu același entuziasm care se întâlnește în trecut.
Nu m-am abandonat pe scări, nu m-am abandonat la marginea lacului, m-am abandonat în prezent și cred că asta-i mai mare nebunie decât să arunci cu sentimente în trecut, cu toate că totul devine trecut.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a X a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*