Slăbiciunea Diavolului

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Am privit Diavolul în ochi… mi-a spus povești frumoase, mi-a adus o urmă de eleganță, dar și una de mister profund. Prea mult delir, prea multe lumini și prea copleșitoare numeroasele guri rele.

Astăzi este Ziua Judecății Mele! Astăzi mă judec pe mine în cel mai frumos mod posibil. Încă nu știu ce-mi este Diavolul, dar cu siguranță face parte din povestea mea. De prea multe ori, aș putea zice, încearcă să mă cucerească în zeci de feluri. Poate că trandafirii negri pe care i-am găsit la ușă ieri dimineață nu erau în mod deosebit decât un alt gest frunos al Diavolului.

Mi se pare și normal, vine la demente ca și mine, care divinizează negrul și care au o culoare ciudată la păr. Diavolul se va uita mereu la rujul meu mov sau roșu, nicidecum la unul roz. Mă simt uneori complexată, m-am închis în beci ca să mă simt în mediul meu natural. Locul care pentru alții este înfiorător, e locul în care eu mă simt ca în minunatul meu colț de iad. Pereții negri și întunecați pot savura prezența mea în timp ce ușa care scârțâie se deschide agresiv. În puține zone ale încăperii în care bate lumina se pot vedea poze cu diverși oameni, date despre ei și câteva ore fixe. Le privesc zâmbind, pe calendarul de pe ușă se bifează zilnic câte un suflet drag mie. Așezându-mă pe scaunul din mijlocul încăperii privesc la cel din fața mea:

– Îmi era dor să te văd.

– Ești nebună, al dracului de nebună!

– De aceea te iubesc, îmi era dor de complimentele tale care mă învăluie…

– Dă-mi drumul, doar știi că nu ți-aș face niciun rău.

– Dragule, mă crezi vreo proastă?! Doar știi că nu ți-aș oferi ocazia asta. Îți vreau binele.

– Atunci de ce mă ți legat?

– Pentru că liber nu ești bun de nimic. Din copilărie ai umblat doar după zâmbete și oameni care îți vor binele. Ești jalnic, sper doar să mori cât mai repede! Ești o mare târfă în viața fiecărui om.

– Nu-i vina mea! A-am făcut tot ce-i mai bun pentru tine, voiam doar să te văd fericită, eu îți aduceam flori roz în fiecare dimineață.

– Bună idee! O să te îngrop în flori roz, să le simți spinii la superlativ, așa cum îi simțeam și eu.

– Doar ție îți cresc spini când zâmbești. Cred că ești o zeitate pentru Diavol. Cum am nimerit eu fix la tine?

– Suflete, într-o zi o să îmi mulțumești! N-ai niciun rol pe lumea asta.

– Oferă-mi libertatea, iar eu o să îți ofer o viață minunată. Voi fi selectiv și voi alege doar ce e mai bun pentru tine.

Auzind cele spuse, Durerea urla din toate puterile de undeva din colț, o palmă oferită cu putere îi mută Sufletului privirea în jos:

– Mi-ai amintit, Suflete! Ești prost și naiv, nu știi tu să alegi! Tu mă arunci în brațele cui nu trebuie de fiecare dată… Cât am suferit din cauza ta!

Se lăsă tăcerea, îmi aprinsesem o țigară din tabachera pe care o țin la bocanci. Pe masa din încăpere se afla o vază cu un buchet de șapte trandafiri roșii și roz. Îi luasem cu greață și îi înmuiam în benzină, țineam țigara între buzele mele roșii, la colțul gurii se putea observa un zâmbet parșiv. Așez lent trandafirii în brațele Sufletului. Nu pot nega, era un bărbat frumos, cu păr lung și negru, ochi mari și verzi, iar pielea lui albă se potrivea perfect cu jacheta de piele pe care o avea.

Sufletul era pregătit în orice moment să cucerească un alt suflet și uneori chiar îi permiteam să mai tresară din scaun. Dar azi m-am trezit bine dispusă. Scot o brichetă, mi se stinsese țigara, o aprind și zâmbesc. A fost nevoie de o mișcare lascivă și de o privire profundă ca Sufletul să mă adore în acel moment. Văzând asta, simțeam că merită. Am aruncat țigara pe flori, iar în mai puțin de 2 secunde vedeam sufletul cum arde de viu.

Diavolul și-a făcut din nou prezența, îmi săruta mâna și îmi admira ochii și buzele. Nu se aștepta la un asemenea lucru:

– Divina Întunericului și a durerii mele, vino cu mine! Îți promit grădini cu cei mai frumoși trandafiri negri, cel mai întunecat cer și ispitirea oamenilor lui Dumnezeu, toate, doar pentru tine.

– Diavole, acum că Sufletul nu mai e… Te areți și Tu… Ești laș! Poate că acum mă puteai privi în minunatul tău castel cum mă plimb într-o manta neagra din dantelă, dar ai ales să mă faci să sufăr, folosindu-te de oameni care și-au dat foc sufletului la fel ca și mine. De mine n-o să te folosești, Diavole! Mă iubești prea mult…

– Se pare că am și eu o slăbiciune, noroc că aici nu te aude Dumnezeu.

– Poți pleca, m-am săturat de tine.

Diavolul plecă dezamăgit, dezlipisem o poză de pe perete și mă îndreptasem înspre un sertar. Luasem un pistol și, din două mișcări, era sub fusta de piele, la banda dresurilor. Mi-am dat părul pe spate cu o mână și mi-am retușat rujul într-o bucată de oglindă spartă.

Mă uit în urmă și privesc cum Sufletul încă arde, zâmbesc și mă grăbesc să ies din clădire, plec să-i dau o lecție Rațiunii.

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*