Astenie

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Precum petalele unui trandafir negru,
Spart de fumul gros care îl apasă,
Precum gândul cumplit care mă subjugă,
Și speranța care ne apropie… prea frumoasă.

După un întreg deșert parcurs,
Străbătut fără un gram de răbdare,
Ai apărut de nicăieri în a mea cale,
Cel mai frumos miraj din zare…

Și, timpul, a trecut el necontenit,
Dar simt acea zi atât de aproape.
Din prima privire, un prim rând,
Știam că va fi pus printre șoapte.

Onest în fiecare gând după gând,
Cuvânt, după cuvânt și multe
Zile mai puțin pustii și amare,
Oricât au fost ele de mute.

Și după mult prea multe nopți,
O oră ți-am întâlnit privirea.
Și, la distanță de un capăt de țară,
Îmi credeam în zadar… uimirea.

Că așteaptă debordând a emoție,
Într-un pervaz doar tencuit, o goală glastră.
Lipsit cu totul de speranță și crezare,
M-am bucurat de priviri înduioșătoare.

Să văd cum e să simți ceva frumos,
Ca într-un abis cumplit, cum moare…
Și nu exista mai mare neîmpăcare,
Decât cu propria inexistență

Și nu există mai mare regret,
Decât cel din propria incompetență.
Inimaginabil e să crezi orbește
În atăta inocență… tandrețe oarbă.

Toate, le-am aflat doar acolo,
Post-scriptum de departe-n zare.
Și în singura clipă de eternă acceptare,
Am realizat cât valorează ceea ce doare.

Lipsa tipică de credibilitate,
Distanța care pare copleșitoare,
Atracția, o iluzie nefastă, mistuitoare
Și morbida dorința de încercare.

Toate apărute, absolut toate…
În consens din pură întâmplare.
După momentul unei resemnări,
Și după al sorții mută chemare.

Un moment sublim, o pură culoare,
O tulburătoare negură, o realizare.
Cotind propriului sens… altă direcție,
Foarte aproape de a senilității damnare.

Și din urma pașilor unei mici speranțe,
Un semn, un gest, poate o amăgire,
M-au adus subit aproape de tine.
Și ai dispărut la fel de brusc, parcă ieri…

Și aproape uitasem a ta voce,
Trecuse, se pare, doar latent,
A fost nevoie doar de două cuvinte,
O zi obositoare și o seară plictisitoare.

După multe iluzii lent derulate,
Pierzând șirul orelor regretate,
Văzând cum pur și simplu
Acea dorință, în sfârșit, moare.

Și reci au ajuns purtate,
Fire fine de nisip către mare;
Călcate de multe priviri urâte
În picioare, cu gânduri plăcute-n zare.

Am așteptat un singur motiv,
Și parcă de-un întreg veac,
Fiind lipsit de alinare, o narcoză eternă,
Gândul la tine-mi aduce… oare?

În mijlocul ultimei ierni,
Asemeni fiind ca prima dată.
Cu cele mai frumoase momente,
Apar și multe gânduri fără de iertare.

Din prima clipă, puțin deplasat,
Derutat de aparență, care…
Își făcea loc, încrezătoare,
Ca gând al apropierii. Oare…

Cei ce au pășit decât prin întuneric,
Strălucind, precum iluzii-n reflectoare,
Prin fumuri cu grade în exces, oare…
Au putut rupe lanțuri fără de scăpare?

Uite, cum încă te așteaptă!
Miile de gânduri, toate se zbat,
Simt lipsa unei zile rătăcite, împietrite
În care, poate, te-ai gândit la mine.

Și după un singur „bună”,
Câteva cuvinte și o ultimă încercare,
Că poate ajungem undeva… mai departe,
Decât cei care au pășit mai bine.

Și toți ne mințim, e o oroare,
Credem în iubire cu lipsă de onoare,
Sperăm în bine… E posibil? Oare?
Și unde ajungem? Contemplare…

Regret gândurile cele mai banale,
Noapte-i caldă, lipsită de raze de Soare.
Din plin arde decembrie cu răcoare,
Dar încet dispare și doare.

Și o parte încă… încă încearcă,
Dorește fără regret o continuare.
Dar de unde? De ce oare?
Lipsa de interes cruntă, fără suflare.

Rece și atrăgător ca o altă oroare,
Lent, umil, te mai așteaptă,
Dar încă moare. Știai oare?
Pentru cât și câte au trecut, dispare.

Chiar dacă celor mai negre zile,
Le dădeai sens, oarecum culoare,
Niciodată… n-a fost să fie mai mult.
Și-n fața tuturor ploilor, cum altfel, oare…

Fără limite și aproape de mare,
Prin nisip cu picioarele goale;
Eu, tu, Vama, haihui… ce tare!
O seară aș fi vrut. Prea mult.

O lungă plimbare, împreună,
Să mă pot bucura că ești
Cu pasul lent și privirile peste dig,
Prins de nori, desprins în zare…

Stau și aștept încă puțină răbdare.
Să văd cum treci ca fiecare fulg,
Cum trece timpul fără de răbdare.
Tu, eu, încet mărșăluim înspre uitare.

La doar un pahar distanță,
De o seacă și falsă alinare,
De gânduri pline de mirare,
De altă iluzie care nu mai moare.

De altă încercare fără sens,
De altă oarbă frumusețe,
Care mi-a adus uimire
Și o nemărginită supărare.

Totul, pentru ce? Uitare?
O palidă și necontenită duhoare,
Pe dinăuntru simt cum trece,
Sfărmând ce nu-i prea rece…

De neînțeles și dulce zare,
Pe care nu am sperat-o singur,
Ci imortalizată la fel, aiurea…
Și ca tine de frumoasă văzută.

Poate ceva cu mult curaj,
O oră petrecută pe o bancă rece.
Și degete… banal plimbate lin,
Fără de sens prin părul tău.

Imposibil, de aceea e un chin,
Fără de raționament, dar…
Și fără de iertare, precum noi.
Trăgând istovitor de ce n-a fost

Cumva pândind după moment,
Inoportun, desigur… mai mereu,
Fiind dintotdeauna, din prima clipă
Prea bun ca să fie al meu…

Doare? Perfecțiunea ți-o cunoști,
Prin ochii celui care nu te prețuiește.
Și niciodată nu ai să poți uita,
Cum prea-bine gândul te trezește.

În lipsa tuturor, tu ai apărut
Din neantul incolor de patimi,
Care nerăbdătoare își caută locul,
În toți cei plini de idei triste, uimitoare.

Ca simfonia unor harfe înduioșătoare
Aproape-mi treceai prin ochi,
Vedeai totul mai bine decât mine.
Iar când prima fisură a apărut

Ai dispărut, ai luat pacea după tine…
Și… ceva te-a adus înapoi,
Mult prea puțin timp, din păcate.
Și n-ai putut înțelege, dincolo de toate,

Intenția acelui gând,
Acea blestemată noapte.
Când, într-un final, pentru toate
După mii de mii de alte ore

Am găsit curaj să recunosc
Că m-am bucurat prea mult…
Doar cât am vrut să te cunosc,
Să pot să-ți spun fără de jenă

Cum rezonam în acele zile,
Petrecute în tonalități sublime…
Și mă repet la infinit,
Încurajat, convins de tine.

De când ne-am revăzut, de atunci,
Am avut doar zile reci, senine…
Toate au fost fără de tine,
Acum, fără de mine.

După primul moment în care
Am reușit să te înțeleg,
Mult prea bine știam,
Nu aș da înapoi; pentru tine…

N-am știut, oricât am vrut,
Oricât am încercat sau aș fi putut.
Nu credaș îndrăzni
Vreodată să te mai uit.

 

Foto: Alexe Cristina Elisa

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*