Ion Barbu – despre renașterea unui oraș minier sau ,,curcubeul petrilean”

"în De văzut/Din împrejurimi" "de POV21"

V-ați gândit vreodată că un autor și, bineînțeles, operele sale pot însufleți prin culoare, plastic
și literar, un oraș scufundat în stereotipuri? Că un artist multitalentat, prin amprenta sa
personală, (re)dă viață unui fost oraș minier?

ION BARBU este cel care stă în spatele întregului ,,curcubeu petrilean”. Acesta a mărturisit că
uneori se lasă ,,ghidat” de îndemnul ,,Zâmbește, mâine va fi mai rău” (Legile lui Murpy) și că
mereu ultima carte citită devine preferată.

Alexandra Zahari: Ați însuflețit, la propriu și la figurat, orașul Petrila. Ce impact a avut această
schimbare asupra locuitorilor ,,vechi” sau ,,noi”, a vizitatorilor?

Ion Barbu: Sunt o fire destul de retrasă în orașul meu, așadar nu știu exact ce impact au avut
schimbările făcute, însă despre Petrila și oamenii care o populează au existat întotdeauna
niște concepții ,,cimentate”, având în vedere că pentru majoritatea mineriadelor, punctul de
pornire a fost Petrila. Intenția mea a fost și este desființarea acestei aparențe, a acestei idei
preconcepute. Mi-am dorit să creez o iluzie, să înlocuiesc întunericul la care unii se gândesc
atunci când aud de Petrila cu o explozie de versuri și culori.

A.Z.: La ce v-ați gândit prima dată când ați început să scrieți versuri și citate pe pereții
clădirilor pe care le-ați colorat din toate punctele de vedere?

I.B.: Lumea contemporană se confruntă cu fenomenul absenței de lectură, puțini mai
savurează cărțile… De aceea, mă gândeam că, dacă ți-e greu să citești o carte, poate va fi mai
atractiv să citești o casă sau un perete în timp ce te plimbi, de exemplu. Cred că am introdus
astfel în dicționar conceptul de ,,casă de citit” sau ,,oraș de citit”. Proiectul CITADELE POETICE
pe care l-am început urmărește exact asta, să scoată orașele din amorțire și să le facă mai
cunoscute. Ce poate fi mai frumos decât să ți se deschidă un oraș precum o carte?
În cazul meu, lecturarea a două cărți scrise de Ion Desideriu Sîrbu (JURNALUL UNUI JURNALIST
FĂRĂ JURNAL și POVESTIRI PETRILENE) și o excursie de trei zile pe Valea Jiului (Petrila,
Petroșani, Hunedoara) m-au făcut să percep diferit sunetul unui clopot sau… al mai multora,
să văd într-o cutie de pantofi o potențială operă de artă și să înțeleg că o piesă de teatru te
poate face să meditezi asupra lumii din jurul tău, chiar dacă nu are replici…
PRIMA OPRIRE. MOTHER’S MUSEUM: Locul în care am observat că poți vorbi cu pereții dacă
ei sunt împodobiți cu cuvinte, că jucăriile pot dăinui ani și ani dacă le conservi corect și că
timpul poate fi ținut în loc cu multă creativitate și… vopsea aurie. Încăperi care iau locul unui
întreg jurnal și al unei cărți de istorie scrise cu pasiune de autor în amintirea celei mai dragi
ființe, ca un omagiu pentru toate valorile pe care i le-a insuflat încă din copilărie.

A.Z.: Cum și la ce vărstă v-a venit ideea amenajării Muzeului Mamei? A fost un plan din
copilărie sau un proiect spontan al adultului?

I.B.: Trebuie să recunosc că în copilărie aveam preocupări specifice tuturor copiilor, nu aveam
ambiția de a face un muzeu. Atunci modalitățile prin care îmi arătam dragostea față de mama
erau altele… Nu am calculat ce vârstă aveam în momentul amenajării muzeului, dar ideea s-a
concretizat în anul 2013. După părerea mea, cel mai bine e să faci un muzeu atunci când te
simți ,,copt”, în măsură să treci printr-un filtru interior toate experiențele și amintirile
acumulate de-a lungul unei vieți și să faci o sinteză… Ion D. Sîrbu, într-o caracterizare făcută
familiei sale, îi atribuia tatălui său meritul de a-i fi dat șira spinării. Astfel, aș putea spune că și
în cazul meu a fost o siutație asemănătoare, însă mama a fost cea care mi-a dat șira spinării,
iar eu consider că este extrem de important să fii vertical.

A.Z.: Care erau aspirațiile dumneavostră atunci când erați copil? Coincid cu ocupațiile de
succes pe care le aveți acum?

I.B.: Mergând zilele trecute pe la Mother’s Museum, mi-am amintit că atunci când eram mic
mi-ar fi plăcut să fiu un copil minune. Auzisem de Mozart care-și întreținea familia de la
vârsta de 6 ani (dintr-o caricatură de-a lui Nicolae Claudiu) și, într-un fel, regretam că pe
măsură ce ,,îmbătrâneam”, înaintând în viața de copil, eram tot pe banii părinților… Însă,
citind o consemnare a lui Ion D. Sîrbu (pe care o făcuse exact la vârsta pe care o aveam eu
când am descoperit-o), am realizat că în toate neîmplinirile trecute există șansa unor
împliniri viitoare, dacă păstrezi atuurile copilăriei. El spunea în jurnalul său ,,Mamă, ție îți
mulțumesc că acum, la 64 de ani, încă mă simt copil, copilul nebun…”

A.Z.: Aveți o tradiție, un obicei deosebit care constă în a face fotografii tuturor vizitatorilor în
antreul Muzeului Mamei. Cum a luat naștere?

I.B. Nu știu cum s-a născut, a fost o idee spontană, dacă mă gândesc mai bine. Este un mod
frumos de a promova muzeul. Dacă vizitatorii se simt respectați și apreciați, vor reveni și vor
spune și altora, iar de aici totul merge în cascadă. De asemenea, se leagă de o vorbă a mamei
mele care spunea ,,Nu arunca nimic, pentru că mâine s-ar putea să-ți fie de folos…” De ce să
,,aruncăm” vizitatorii afară pe ușă odată cu plecarea lor, când putem să-i păstrăm și să-i
reunim în fotografii? Pe viitor intenționăm să facem și un album care va sta la loc de cinste în
muzeu.

A DOUA OPRIRE. ROMANIAN PLUMBER’S MUSEUM: Locul în care am descoperit că
metaforele nu există doar în poezii și că un ceas aurit, legat cu o ață a cărei lungime nu e
întâmplătoare te poate ,,arunca” într-un proces profund de meditație; încăperea în care deja
arhicunoscuta expresie ,,a spăla pe creier” devine cum nu se poate mai concretă luând forma
unor sticle de șampon plasate deasupra unui televizor (cel clasic, nu plasmă) și unde intenția
din spatele unui tablou devine foarte clară și explicită, ajutată de un megafon.

 

A.Z.: Muzeul Instalatorului Român îi poate duce cu gândul (pe cei care încă nu l-au vizitat) la
țevi, piulițe și chei franceze, dacă se limitează exclusiv la sensul propriu, ca mai apoi să aibă
parte de o adevărată surpriză. Cum v-a venit ideea acestei inspirate denumiri?

I.B. Îmi place foarte mult să mă joc, acesta cred că ar fi motivul, deși știam că vor exista
confuzii… Am hotărât să ,,reabilitez” noțiunea de INSTALATOR. Totodată, e sugestiv pentru
că el cuprinde niște creații foarte apreciate în Occident care au început să prindă contur și la
noi: INSTALAȚIILE ARTISTICE. De asemenea, denumirea este inspirată și din sintagma foarte
răspândită ,,instalator polonez” care, odată intrat în casă, putea intra și în grațiile gazdei…

A.Z.: Ați ales ca principală sursă de inspirație suprarealismul și, în special, pe renumitul René
Magritte. Ce v-a determinat să pătrundeți tocmai în profuzimea operelor sale și să le
prelucrați, să le aplicați o amprentă personală?

I.B.: Respectul meu față de Magritte datează de mult timp și s-a păstrat până astăzi. Eu îl
consider cel mai mare caricaturist din lume. Felul în care privim lumea prin caricaturi
explicite sau mai încifrate ne face compatibili. Mulți sunt indignați de această afirmație, de
comparația pe care o fac, însă această idee preconcepută este determinată de imaginea pe
care o are în general caricatura, fiind asociată cu acea caricatură ,,ambulantă”, lipsită de orice
urmă de artă. Cuvântul, însă, își are originea în italienescul ,,caricare” care se traduce prin ,,a
îmbogăți”, a adăuga expresie în ceea ce vezi, idee care se suprapune suprarealismului. Și că
tot veni vorba de caricaturi… Ilustrațiile din ,,Dilema Veche” sau ,,Cațavencii” nu se fac
singure…

 

A.Z.: Ce valori credeți că adaugă unui articol de ziar prezența unei caricaturi/ a unei imagini
sugestive?

I.B.: O valoare uriașă, absolut… Caricatura răspândește și modifică gândirea, de aceea multe
ziare și reviste (mai ales cele ,,de pe vremuri”) promovează caricatura, o pun acolo unde i se
cuvine… pe prima pagină. Am observat zilele trecute că revistele apărute recent pe piață au
obiceiul de a pune pe copertă o caricatură, renunțând la fotografii. O imagine făcută și aleasă
corect face cât o mie de cuvinte și vinde revista. Când mă aflam la catedra Facultății de
Jurnalism, aceasta era una dintre ,,strategiile” pe care le dezvăluiam viitorilor jurnaliști.

 

A.Z.: Care considerați că sunt principalele calități pe care trebuie să le aibă un artist
plastic/grafician/debutant pentru a deveni caricaturist?

I.B.: Într-adevăr caricatura este o formă care ,,adună” artele, de aceea cred că pentru toți ar fi
esențiale trei lucruri – să fie talentați, să aibă simțul umorului și, ca să aibă parte de multe
aprecieri… să fie geniali.

 

A.Z.: Dar pentru oamenii care le privesc?

I.B.: Pentru cei care le privesc un prim pas ar fi trecerea peste acel zâmbet, uneori involuntar,
pe care-l ,,aruncă” inițial, și să pătrundă mai în profunzime, întrucât caricatura are într-adevăr
un mesaj și, după zâmbetul de început, se pot descoperi aspecte importante și interesante.

 

A.Z.: Așadar, să nu ne ghidăm după aparențe?

I.B.: Ba da, să ne bucurăm la prima vedere, dar mai apoi să trecem mai departe…
URMĂTOAREA OPRIRE: PETROȘANI, TEATRUL DRAMATIC ,,ION D. SÎRBU”. SCOP:
VIZIONAREA PIESEI DE TEATRU ,,CE MAI TACI, GARY?”, o piesă care a avut un succes
răsunător datorită interpretării actoricești impecabile, sub îndrumarea maestrului Ion Barbu,
care, de această dată a ,,îmbrăcat” mantia de regizor.

 

 

 

Foto: Camelia Toma

Elevă la Colegiul Național ,,Andrei Mureșanu'' clasa a X-a, profil filologie, pasionată de literatură, limbi străine, teatru și tot ce înseamnă artă. Dornică să încerc cât mai multe activități prin care să mă descopăr pe mine însămi și să cunosc cât mai mulți oameni.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*