Când te gândești că mă urăști,  amintește-ți ce te-a făcut să mă iubești. 

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"
Noi oamenii nu suntem perfecți. Ne-am născut cu un scop și totuși nu-l aflăm decât în momentul în care avem nepoți. Nu ne putem numi niciodată adepți sau stăpâni ai vieții, deoarece avem de învățat mereu ceva nou. Există posibilitatea ca un bunic să primească într-o zi o lecție importantă de la nepotul său sau de la băiatul sărac care cerșește în fața farmaciei. Noi oamenii evoluăm prin alți oameni, studiile sunt pentru creier, oamenii sunt pentru suflet. Încep să cred că eu ca și om nu știu nimic, sunt propriul meu dulap cu descoperiri.
Toamna asta s-au întâmplat atâtea, dar din păcate asta nu ține neapărat de natură, ci doar noi… cei ce scriem privim sufletul nostru ca pe o capodoperă în ambient cu natura și fenomenele sale. Pot scrie despre vară zeci de pagini, căci dacă eu, muritorul de rând văd lucrurile ca și pe o toamnă, va fi toamnă. Noi ne alegem calea, uneori, căci alte ori drumurile noastre duc spre oameni care ne fac atât de fericiți. De câte ori în viață descoperi cu adevărat drumul fericirii? Cred că o singură dată. Totul depinde de noi dacă ne mulțumim cu atât sau vrem mai mult. Din păcate, vine momentul în care te trezești dimineața și afli că cel mai mare dușman al tău ești de fapt tu, că tot ce simți face parte doar din tine și că oamenii te iubesc exact așa cum îi iubești și tu.
Eram și eu pe drumul fericirii, să-l descriu? Nu ar avea rost, drumul fericirii e unic pentru fiecare suflet în parte. Dar am simțit să scriu și să mă detașez. Plimbându-mă pe drumul fericirii mele m-am îndepărtat de… mine. Am ajuns la capătul cărării unde era întunecat, în fața mea era o oglindă… și m-am privit. Abia atunci am realizat că nu sunt eu și m-am întrebat… cine sunt? Am rămas acolo și am răsfoit câteva luni o carte albă cu pagini negre și atunci am înțeles, nu mai eram același om pentru că m-am îndepărtat de fericire și nu mă recunoșteam. Totuși, m-am gândit mult la tine pentru că la finalul cărții era o singură foaie albă. Și atunci am realizat că ești tu, fericirea mea. Stăteam pe malul unei prăpăstii și aruncam pietricele mici în marea de sub picioarele mele, era agitată și rece. Nu găseam acolo nimic care să mă reprezinte. Am încercat să mă obijnuiesc acolo gândindu-mă că e nevoie de timp pentru a suporta fiecare pagină neagră, și am fost dură cu mine, am suportat paginile față-verso fără să îmi plâng de milă. Au mai fost oameni în trecere, pregătiți să-mi ajungă la suflet exact ca diavolul prefăcut în șarpe Evei printr-un singur măr, îndreptând-o pe ea și fericirea ei în spre păcat. Dar gândind-o așa, n-am permis și nici nu am simțit nevoia să îmi pierd timpul. Mă gândeam doar la fericirea spre care mă voi reîndrepta pentru a mă regăsi în totalitate. Stăteam seară de seară cu cartea în mână, îmi cream propriile filme cu mine și fericirea. O visam seară de seară, era așa luminoasă, așa de… ușor de mă completat, atunci am realizat că drogul de care devenisem dependentă era fericirea mea. Nopțile în care nu o visam îmi formau cel mai mare sevraj la răsărit. M-am întors. Dar nu ai făcut nimic altceva decât să mă alungi, să îmi spui că mă urăști și să pui sute de bariere între mine și tine. Am stat ghemuită jos, sprijinită de bariere, tu scăpai lacrimi doar când eu nu priveam. Am stat așa mult timp acolo spunându-ți povești, iar tu îți acopereai urechile. Atunci am făcut un singur pas în spate. Mi-am creat o umbră în spatele căreia mă refugiez privindu-ți trăsăturile chipului si deși nu mai pot vedea cu ochii, simt cu sufletul că fericirea luminează inuman atunci când privirile noastre străine se intersectează.  Atunci îți spun , de zeci de ori pe zi: „Atunci  când te gândești că mă urăști, amintește-ți ce te-a făcut să mă iubești”, iar tu îți amintești frunos… cred. Atunci mi-am dat seama că deși ultima pagină era albă, ai fost așa dur pentru absența mea, încât ai desenat pe coperta albă cu o craiolă neagră două flori de cireș. Cât despre pagina albă, aștept momentul în care să o pot trăi, simți, scrie și citi.
Bucău Ioana Denisa

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*