Tristețea din fumul de țigară

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Ora cinci dimineaţa. Mă uit pe fereastră şi privesc umbrele ce dansează fără să le
pese că eu asist la spectacolul oferit de ele. Ochii îmi sunt înlăcrimaţi şi cer cu
ardoarea unui suflet pierdut să reuşesc să zâmbesc, încântată de frumuseţea
umbrelor.

Îmi aprind o ţigare şi privesc cerul, care acum pare o oglindă nestăpânită de
întuneric, gândindu-mă dacă există ceva, undeva, mai presus de stele.
Îmi aştern câteva cuvinte pe foaia vieţii şi mă gândesc dacă ar fi bine să le fac
cunoscute publicului din lumea largă.

Ţigarea arde încet, la fel ca sufletul meu, plin de păcate macabre, în care se
ascund zeci de suferinţe din trecutul meu tenebros, lugubru. Mâna mi se mişcă
mecanic pe o melodie lentă, dansează dansul morţii şi al decăderii. Face pereche cu
un demon, al cărui întuneric pentru mine, semnifică lumină.

Mai trag un fum și inspir adânc, parcă nevrând sã îi dau drumul afară, să îl las
liber, în deșertăciunea întunericului de smoalã. Ochii îmi oglindesc un chip
cunoscut, ale cărui trăsături sunt specifice unui demon cu chip angelic.

De la forma feţei, până la linia maxilarului bine definit, tot mă încânta să îl
asemăn cu înger căzut din Grădina Edenului, doar pentru simplul fapt că s-a născut.
Mâzgălesc câteva cuvinte, apoi le tai, vrând să mă las de scris şi să îmi dedic
viaţa întunericului plin de lumină vindecătoare.

Dar, în acest întuneric satanic, scrisul îmi rămâne singurul lucru, care mă face să
îmi dau seama ca sunt în viaţă şi că nu am murit, asaltatã de demonii trecutului.

Amurgul tinereţii se lasă uşor peste efemera viaţă şi mă face să îmi dau seama că
am îmbătrânit degeaba. Am scurs anii, în speranţa că voi deveni cineva, dar am ajuns
la concluzia că am trăit degeaba.

Fără cuvinte de încurajare, fără o îmbrăţişare sinceră, fără un sărut adevărat,
fără… Fără nimic.
Un almagam de cuvinte deşarte îmi vin în minte, făcându -mă să îmi blestem și
ultimele zile în care aveam să trăiesc ca un personaj dintr-o poveste horror, în
care personajul principal moare, fără să îşi ducă la capăt ultima dorinţă.

Amurgul tinereţii scaldă tristeţea în care m-am afundat. El desenează pe o hârtie
mâzgălită de pixul destinului crud, un copac cu crengi îmbătrânite, care se usucă în
bătaia soarelui. Acele crengi, care la final vor deveni lemne de foc şi vor arde
fără neîncetare într-un şemineu, pe care un bunic şi nepotul lui îl privesc, stând
şi spunând poveşti de mult apuse. Poveşti, care mă imaginează pe mine, drept un
copac îmbătrânit, care a fost martor atâtor întâlniri adolescentine, martor
promisiunilor neîmplinite ale unor tineri, fără experienţa vieţii amare.

Viaţa se poate confunda uşor cu un Americano. Gustul ei este atât de amar, încât
ai fi vrut să nu cumperi acea cafea.

Mâzgălesc cateva cuvinte din nou, apoi le tai, tot din nou şi mă apuc iar de
scris. Îmi afund sentimentele într-un întuneric satanic şi le las să se învechească.
Într-o zi, ele vor fi dovada că am existat, am existat şi nu am murit, terifiată de
o viaţă monstruoasă.

Ochii mi se închid încet, semn că oboseala îşi face simţită prezenţa, iar eu
închei printr-un citat trist.

Am căutat atât de mult cea mai mare povară a vieţii şi am ajuns, într-un final să
mă gasesc pe mine.

Marina Avith

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*