Cum am ajuns aici?

"în De văzut/Prin obiectiv" "de POV21"

Deschid larg ochii, iar imaginea pe care o înregistrează pupilele mele dilatate se izbește acum de mintea mea conștientă.

Mă aflu într-un sat. E noapte și îmi caut cu disperare telefonul sau măcar un ceas.

Nimic în jurul meu nu exprimă familiaritate; șoseaua,  casele împlântate chiar pe marginea acesteia  protejate de garduri din lemn negru, trotuarul pustiu  flancat din 10 în 10 metri de parapeți albi cu dungi roșii, stâlpii tipici de iluminat…

Cert e că mă găseam într-un sat românesc pe care greu îl deosebești de oricare altul, mai ales  în noapte.

O migrenă apăsătoare îmi reînvie simțirile,  îmi învăluie întreaga cutie craniană, învingându-mi năuceala survenită la gândul acestei realități.  Arunc o privire în jurul meu, nu e nici țipenie de om; și în clipa următoare mă așez turcește  pe pavajul rece.

Îmi masez tâmplele. Mișcarea ritmică a buricelor degetelor pe piele, plus exercițiile de respirație învățate în urma ședințelor de mindfulness îmi induc  starea de seninătate dorită. Cum panica și șocul inițial se evaporară treptat, exista  suficient loc în mintea mea pentru o scurtă analiză a situației, a împrejurărilor și a intrigii ce mă aruncase  în această locație.

Cum am ajuns aici?

Straniu fenomen. Întrebarea se rotește abilă  prin spațiul mărginit al minții timp de câteva secunde îngrozitor de lungi, iar cu toate acestea nu ajunge nicăieri;  în schimb, devine din ce în ce mai  transparentă și apoi pur și simplu dispare. Amintirile acumulate până în acel moment refuză  cu încăpățânare să se materializeze, dar cert este că  o liniște ciudată, confortabilă,  se cuibărise  în sufletul meu. Eliberată de greutatea atâtor griji, mă puteam considera cu adevărat ușoară.

Mă simțeam ca și după o ședință de psihoterapie: mulțumită de situația actuală, de istoria mea, purificată de prejudecăți și critici.

Dar cumva, mulțumirea și liniștea au atins o nouă intensitate, nemaiîntâlnită până atunci.

Aveam o imagine foarte clară asupra a tot ceea ce exista în mine, asupra tuturor cunoștințelor mele și a conexiunii dintre oameni și Univers. Atunci  mi-am dat seama de insignifianța  mea în raport cu acest „mers al trenurilor” existent de mii de ani.

Am înțeles că ceva ne leagă pe toți, dar ne și dezbină în același timp.

În acel moment refuzam să cred într-o teorie creștină, teistă, ateistă sau evoluționistă legată de formarea Universului. Am lăsat deoparte tot ce știam, alegând să mă cufund într-un nou  Sens, fără a fi umbrită de vechi concepte. Ceea ce aflam –  venind aparent de nicăieri –  în starea aceea părea cu totul  ireal, de un milion de ori mai complex, dar și simplu în același timp; ceva ce nu puteam  procesa.

Noi existăm. Aveam sentimentul și de ce existăm, dar era atât de incredibil încât nu-l puteam transpune în  limbajul accesibil pentru umanitate, și-anume:  cuvintele. Un lucru atât de distinct de tot ceea ce mi-a fost spus de-a lungul timpului. Era de neconceput. Era mai presus de o teorie, de o poveste, de cuvinte, de tot.

Și atunci am înțeles.

Am atins oare Nirvana, starea supremă bine cunoscută printre budiști și jainiști?

Nu prea cred, e mai degrabă din cauza meditației.

Când ajung  la această realizare, mă desprind brusc din acea transă și mă întorc în armura mea, ce reprezintă postura  inițială, implicit corpul meu.

Am atins fericirea pură. Dar ca și orice lucru adevărat, e efemeră – și deosebit de rară. Poate tocmai de-asta o socotesc  cu toții atât de prețioasă.

Foto: Bel Nistor

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” Bistrița, profil științe sociale. Pasionată de istorie, limbi străine, artă și literatură. Este într-o continuă căutare a acelui „ceva”, care să îi definească scopul în viață. Este ambițioasă și simte o chemare înspre a-i ajuta pe cei din jur. Nu trece nicio zi fără să se autodescopere. Pentru ea, POV21 reprezintă o nouă etapă, un nou început ce a ajutat-o foarte mult să se dezvolte și să-și iasă din zona de confort.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*