Când realitatea nu vrea să plece

"în De văzut/Prin obiectiv" "de POV21"

Raze plăpânde de soare se ștergeau  de chipul meu în acea zi de vară – la sfârșitul lui iulie, mai exact. Călcam fără atenție pe patul  ierbos printre care se găseau crengi uscate, ace fine ispitite de trecerea timpului către alt soi de existență, unul îndepărtat de crengile brazilor. Un soi de existență profund, care odată ce te-a cuprins cu frânghiile-i roase de la atâta folosință, te-a transportat în pragul de neființă; mai exact te-a conectat cu cablurile groase de ciclul regenerator al naturii. Acele respective acum nu mai au viață, dar o oferă mediului  prin decesul  lor.

Viața cere în schimb moarte, a zis cineva.

În depărtare – brazi, brazi înalți, brazi pitici, brazi slabi, brazi grași.  Brazi și iar brazi.

În mintea mea  conversația avută recent se dezlănțuie neinvitată:

Mie îmi place cel mai mult dimineața, a mai zis.

Mie noaptea, am răspuns lăsându-mă moale pe umărul acela cald.

Într-adevăr, atunci era noapte.  Atunci era noapte și stelele sclipeau timide din spatele norilor.

Nici că se vedeau.

Hai să ne plimbăm, a spus și pe urmă  s-a ridicat, întinzându-mi  încurajator mâna.

Accept gestul fără să ezit,  și, ca într-un vis, ne lăsăm purtați de aburul răcoros al nopții, însă  fără a ne  pierde pe noi înșine printre brazii de  nămol, stropiți de așternerea  iminentă a întunecimii.  Poate pluteam, poate mergeam… sau poate ambele; eu nu reușeam să fac distincția: căci de  aici, în capul meu   totul devine  o învălmășeală  distorsionată de amintiri, imagini și sunete  neclare, opace.

Dar oare n-a fost totul o închipuire?

Apoi cadrul verde  se materializează  din nou, cu-adevărat acum,  și mă ancorează definitiv la realitatea de la care nu mai am scăpare în momentul acesta…  sau vreodată.

Brusc, resimt o durere de picioare foarte intensă; de fapt,  pulsează prin venele mele mai  puternic și mai rapid decât sângele. Ea a pricinuit trezirea mea, fără urmă de  îndoială; chiar atunci zăresc minunea mult așteptată (și total neașteptată)  – un loc special amenajat cu două  bănci din lemn,  iar în centru o masă lungă, îngustă.

Mă așez. Soarele îmi arde  pielea.

Aștept.

Și aștept.

Dar realitatea nu vrea să plece.

 

Foto: Bel Nistor

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” Bistrița, profil științe sociale. Pasionată de istorie, limbi străine, artă și literatură. Este într-o continuă căutare a acelui „ceva”, care să îi definească scopul în viață. Este ambițioasă și simte o chemare înspre a-i ajuta pe cei din jur. Nu trece nicio zi fără să se autodescopere. Pentru ea, POV21 reprezintă o nouă etapă, un nou început ce a ajutat-o foarte mult să se dezvolte și să-și iasă din zona de confort.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*