Fug. Mă urmărește cineva, dar nu-mi dau seama cine. Alerg pe stradă, una pe care nu o cunosc, încercând să mă protejez. Dar stai, de cine să mă protejez… ? Cine mă urmărește? Unde sunt? Mă opresc, ațintind pământul cu ochii în lacrimi, mă cuprinde frica, o frică neobișnuită și diferită… Subconștientul meu îmi spune să fug mai departe , dar corpul meu rămâne pe loc , parcă ținut de o forță care nu vrea să plec …
După câteva momente, în care am încercat să mă reculeg, găsesc forța necesară să mă întorc spre acea persoană care mă urmărește. Dau de chipul lui, când vede că nu mai intenționez să fug se oprește, și cu o privire inexpresivă mă studiază, iar după un moment mă privește cu compasiune și bunătate. Era înalt, cu părul negru și cu fața albă, ochii lui exprimau căldură, și erau un verde atât de frumos, încât pentru o clipă m-am simțit în siguranță. Siguranța, pe care am simțit-o a trecut atât de repede, când el a făcut un pas spre mine, iar acea frică se instalase iarăși în mine. Printr-o întoarcere pe călcâie, am început să alerg… . Iar în mintea mea se rostogoleau o mulțime de întrebări: Cine era? De ce mă urmărea? Ce voia de le mine? Este posibil să mă fi confundat cu altcineva?
Simt că îmi explodează creierul, și cu toate aceste întrebări, încerc să continui să alerg, până când o voce puternică, dar totodată blândă, mă trezește la realitate:
-Elena, stai! Te rog oprește-te! Nu fugi de mine, ar trebui să-mi dai o explicație!
Elena? Cine e Elena, și de ce mă strigă așa? M-am întors spre acel om, care acum părea foarte îndurerat, ca și când în acea clipă ar fi pierdut, o persoană foarte importantă, și l-am privit cu frică.
-Mi-a fost foarte dor de tine, zise el cu vocea stinsă. De ce mi-ai făcut asta?
Îi e dor de mine? Ce i-am făcut? Mă simt copleșită de nedumerire, pare atât de sincer și de emoționat, de parcă chiar i-a fost dor de mine. Acest lucru este imposibil, pentru că nu mă cunoaște, nu știe că mă cheamă Rose Miller, nu știe că părinții mei sunt doctori și că nu am frații sau alte rude, nu știe unde locuiesc sau ce fac în weekend-uri, nu știe nimic despre mine. Văzând că nu-i răspund, adaugă:
-De ce ți-ai înscenat moartea? De ce nu m-ai părăsit pur și simplu?
Dintr-o dată văd o lumină orbitoare venind spre mine și ceva mă împinge pe spate și cad în gol, într-un întuneric înfricoșător. Ce mi se întâmplă?
Mă trezesc în patul meu, transpirată, lumina zilei invadase micuța mea cameră. Mă cuprinde un sentiment de tristețe, într-un fel mă simțeam exclusă și îmi doream să mă întorc în acel vis, să îl mai văd măcar o dată, dar îmi dau seama că nu se poate, și simt că acest vis a stârnit în mine ceva ce nu am mai simțit niciodată… cred că m-am îndrăgostit… .
Alexandra Măchițescu
