• tibi1.jpg

Interviu Tibi Ușeriu

"în Bistrițeni de POVeste/De văzut" "de POV21"

Omul din spatele poveștii: Tibi Ușeriu
-prima parte a interviului-

„ Lumea mă știe drept alergător de anduranță. Ce nu știe, însă, e povestea vieților mele paralele. Am fost pe rând: slugă la ciobani pe Bârgăie, porcar în Armata Română, azilant politic în Berlin, pizzar într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra în Gran Canaria și autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene, dar nu și din a treia.”
Asta afirmă în cartea sa „ 27 de pași ” Tibi Ușeriu, care ne-a împărtăşit detalii importante despre viaţa pe care a reuşit să o modeleze într-un stil propriu.

Î: Bună, Tibi, am dorit să îți luăm un interviu pentru a înțelege controversa vieților tale paralele, descrise în cartea ta. Cum te-a marcat trecerea dintre „viețile” pe care le-ai avut?
R: Dacă am vorbit despre marcat, bineînțeles că schimbarea care s-a întâmplat m-a marcat în mod pozitiv; oricum timpul pe care îl petrec acum este cel mai fain, marcarea este una pozitivă, numai că nu s-a întâmplat peste noapte. Nu a fost nimic întâmplator, mi-am dorit schimbarea.
Î: Consideri că te-au format în experiența ta ca om diferitele situații prin care ai trecut?
R:Cu siguranță, cam tot ceea ce s-a întâmplat de când eram mic copil m-a ajutat mult. Eu am învățat foarte mult din trecut. Trecutul meu e așa, mai mult ca o oglindă,în fiecare dimineață când mă trezesc mă gândesc la trecutul meu, numai că nu mai e un trecut-coșmar, e un trecut pozitiv. De obicei din lucrurile pozitive care ți se întâmplă nu ai atât de multe de învățat pentru că atunci primești coronițele, felicitările, atunci ești pe val, însă din lucrurile precum abandonurile mele, dacă ești pregătit să înveți din ele, te ajută foarte mult.
Î: Ai afirmat într-un interviu faptul că nu vrei să dai vina pe copilăria ta, consideri că ceva din omul care ai fost la un moment dat își are rădăcinile în acea perioadă în care ai fi avut nevoie poate de o altă creștere sau de o altă formă de iubire din partea părinților?
R: M-am confruntat foarte mult cu copilăria mea, doar că n-am cum să dau vina pe părinții mei, care la fel, au fost abuzați din punctul ăsta de vedere de bunicii mei și cum în vremurile acelea era foarte greu să te autoeduci, atât știau. Eu aveam 16 ani când a căzut comunismul, deci îți dai seama că era o perioadă destul de grea ca să îți alegi o valoare de la care să înveți ceva. Nu am dat vina nici pe părinții mei, nici pe perioada copilăriei. Bineînțeles, puteau fi evitate bătăile pe care le primeam de la ei, dar cum am mai spus, i-am înțeles pentru că așa au fost crescuți la rândul lor.
Î: Care consideri că a fost momentul de cotitură din viața ta?
R: După condamnarea pe care am primit-o, mai ales în primii 5 ani, când am realizat că trebuie să schimb ceva pentru că altfel mă întorceam înapoi la jafuri și atunci se termina viața mea într-un penitenciar, condamnat pe viață sau mai rău. Eu aveam 25 de ani când am intrat în puşcărie și oricum până pe la 30 am avut nevoie să văd ce se întâmplă cu mine și să conștientizez pedeapsa.
Î: Cum ai găsit în tine forța de a-ți asuma trecutul?
R: Personal, nu am avut o problemă cu trecutul meu. Credeam foarte mult în ceea ce fac, am scris și în carte că drumul adevărat e cel pe care îl ai în fața ta. Oricum, prietenii pe care îi aveam îmi cunoşteau trecutul, nu aveau o problemă cu el, adică ori mă acceptau, ori nu mă acceptau, nu era nici o problemă. După ce am început să fac ceea ce fac, adică să alerg și să devin un model pentru foarte multe persoane, în Bistrița au început oamenii care știau despre trecutul meu să vorbească despre asta între ei,atunci ei m-au forțat, m-au ajutat să îmi asum public ce a fost și m-am hotărât să scriu o carte despre acest trecut. La început a fost mai rău pentru că m-au răscolit foarte mult amintirile, după care am realizat că a fost una dintre ideile bune din viața mea, pentru că s-a vândut în peste 30.000 de exemplare,se dă chiar și la facultățile de psihologie ca exemplu. E o carte în care îți dai seama de cât de jos poate să cadă un om și ce întorsătură poate să ia apoi viața.
Î: Ai scris la un moment dat în carte faptul că după primul jaf aveai mereu impresia că te urmărește cineva și că urmează să fii prins de poliție. Cum ai făcut față presiunii?
R: Odată ce ești conștient că ai făcut o infracțiune, ai mereu impresia că oricine poate fi un polițist sub acoperire sau că sunt cei din Interpol, care ne căutau pe noi atunci. Dar în general te obișnuiești și acționezi așa cum crezi că e mai bine. După vreo 2-3 ani acționam fără să mă mai gândesc că în spatele meu poate fi mereu un polițist. Deci încercam să ignor sentimentul acela.
Î: Ai amintit în povestea ta de femeile frumoase din diferite țări cu care ai vorbit, spunând că nu le făceai cunoscută adevărata ta ocupație. Totuși, a existat vreo femeie căreia să-i fi dezvăluit adevărul?
R: Nu, doar iubita pe care o aveam la un moment dat a aflat în mare că făceam ceva ilegal pentru că eram căutat de poliție, dar nu le-am dezvăluit niciodată pentru că era o o formă de protecție și eu oricum aveam o viață dublă.
Î: Ai scris în carte faptul că pentru a nu înnebuni în închisoare, ai încercat să uiți de viața ta de dinainte. Cum te-a ajutat sau marcat această tehnică?
R: Cel mai greu, am observat, este să închizi un om 24 de ore singur cu gândurile lui. În general ori te gândești la trecut, ori la viitor. Amintirile din trecut îmi făceau rău și viitorul era incert așa că am încercat să uit, meditând ca să nu mă mai gândesc. M-a marcat puțin, dar am avut probleme când am ieşit pentru că a trebuit să învăț totul de la început. A trebuit să o iau de la 0 cu foarte multe lucruri.
Î: Cum a fost pentru tine reîntoarcerea în societate și ce rol a avut fratele tău, Alin?
R: Reîntoarcerea în societate a fost mult mai grea decât perioada de detenție pentru că a trebuit să intru într-o societate străină. Am avut nevoie de 6 luni ca să învăț foarte multe lucruri și cred că de 2 ani de zile ca să îmi revin în totalitate. Pe mine m-a ajutat mediul în care eram. De exemplu Tășuleasa Social, fratele meu și mama mea, familia în general a avut un mare aport la reabilitarea mea și la omul care sunt astăzi. Eu m-am simțit ca într-un ocean și fratele meu, în special, mi-a oferit colacul de salvare, doar că la mal a trebuit să înot singur. A fost o perioadă destul de grea dar a fost și o resetare pentru mine. Am șters cu buretele ce s-a întâmplat, dar am luat din trecutul meu învățăturile.
Î: Încerci să transmiți și altora învățăturile?
R: Da,am un program prin care merg în penitenciare, am fost la Bistrița, la Brașov și în alte locuri. Eu încerc să le dau oamenilor o speranță, să le spun deținuților că nu acolo e ultimul loc în care trebuie să stea. Poți să-ți schimbi viața, dar numai dacă îți dorești.

Partea a 2-a a interviului: aici

Andreea Cordoș
Claudia Scuturici

- elevă la Colegiul Național Liviu Rebreau -Scrie poezie de când se știe -Preocupată de relațiile interumane -Pe viitor își dorește să progreseze în domeniul comunicării -Face parte din echipa POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*